Oraşul acesta…

Stăpânul vremelnic al Colţului de Rai îndemna poporul său la gândire pozitivă şi îşi motiva astfel succesul, neîmplinit întrutotul, în primul tur al alegerilor locale. Ca un supus cetăţean al acestui Colţ de Rai ce mă aflu, încerc şi eu un mic exerciţiu de gândire pozitivă.

Noaptea este un bun prilej de a cunoaşte un oraş pe de-antregul. Am luat-o la pas dinspre redacţie spre casă, în ideea de a-i mai da o şansă celui care îndemna la gândire pozitivă. Străzile sunt aproape pustii şi le poţi explora, fără să fii luat de valul mulţimii grăbite. Toată lumea se ascunde în cafenelele şi terasele cochete din Centrul Vechi, bine ascunse de ochii privitorilor indiscreţi, în spatele unei vegetaţii luxuriante abundente. Dinăuntru se aude muzică. Jazz. Oamenii ascultă jazz. În miez de noapte, oraşul e plin de lumini. Luminile calde se reflectă spectaculos în apa albastră a fântânilor arteziene apărute de nicăieri. Se reflectă pe clădirile vechi de sute de ani, care arată ca şi cum ar fi fost construite ieri. Privesc mută la acest joc al nopţii, iar în faţă îmi răsare, deasupra tuturor lucrurilor, diamantul alb. Biblioteca. Exact în Parcul Libertăţii. Se ridicase peste noapte pentru a reda libertatea de a decide poporului flămând de litere. O “reacţie” promptă, dar criticată de răutăcioşii vremii, care au catalogat-o în fel şi chip, fără temei.

Am mai făcut câţiva paşi. O nouă surpriză. Teatrul de Vară nu se mai demolase pentru a se contrui un complex comercial, în ciuda cârcotelilor presei. Rămas în paragină până nu de mult, edificiul îşi înnoise straiele şi primea, călduros, mii de melomani în fiecare seară. De afară am auzit zăngănit de chitară. E festival. Începe să plouă, dar mulţimea are unde să se adăpostească. Deşi, altfel, trăind fericiţi, oamenii au început să iubească ploaia.

E o adevărată plăcere să te plimbi prin ploaie. Apa se prelinge lin pe străzile asfaltate ca-n palmă, cântând iubirea oraşului renăscut. Peste Someş s-au construit terase suspendate la care oameni din toată zona, chiar şi din străinătate, vin cu miile în fiecare seara, îmbarcaţi în vapoarele care învolbură bătrânul râu. Priveliştea este de o linişte ameţitoare, iar timpul redevine eternitate…

Îmi mai trec prin gând fel de fel de lucruri. În oraşul acesta, oamenii sunt privilegiaţi. Ei nu mai muncesc de dimineaţa până seara pentru a-şi câştiga existenţa sărăcăcioasă, ci trăiesc la maxim. Muncesc atât cât trebuie, ca să mai aibă timp pentru nenumăratele cinematografe, pentru teatru, filarmonică şi toate concertele care se organizează zilnic în Colţul de Rai. Pământul s-a căscat pentru a face loc sutelor de locuri de parcare subterană gratuite puse de municipalitate la dispoziţia cetăţenilor. Şi pentru Metrou. Linia care leagă cochetul oraş de alte zone urbane din vecinătate. În oraşul acesta, copiii merg la şcoală fără grija că mâine nu vor avea pe ce ori cu ce scrie. În oraşul acesta, femeile sunt privilegiate. Nu mai merg să nască în Ungaria, ci au locuri în rezervele de lux care au fost amenajate în toate spitalele.

Adevărata viaţă de noapte se desfăşoară în ştrand. Locul în care edilii au investit cele mai mari sume. Spre dimineaţă, lumea se întoarce veselă din cafenele ori de la teatru. Toată deodată. Oraşul se animă la un semn, dar mulţimea se dispersează pe toate cele cinci poduri construite în timp record. Nu se mai stă la stop, deoarece el arată culoarea verde instantaneu. E tot timpul pe verde. Aşa simte el. Stopul…

Fără îndoială, în oraşul acesta oamenii trăiesc cu adevărat. Îşi trăiesc viaţa la maxim ca şi cum mâine nu ar mai fi. Mărturisesc împăcată: oraşul este frumos. Viaţa vibrează în fiecare colţ, se ascunde de privirile lunii. Un oraş plin cu porumbei, cu arbori şi grădini suspendate, cu fântâni din care apa ţâşneşte la fel de vie în fiecare zi, cu oameni binevoitori, atenţi, grijulii şi prietenoşi, care petrec şi iubesc…

Dimineaţă m-am întors pe acelaşi drum. Nu l-am mai recunoscut. Am visat?