La capătul lumii

Uneori am senzaţia că trăiesc la capătul lumii. Capătul în care nu se întâmplă nimic, capătul în care o mână spală pe alta, capătul în care toate lucrurile rele pot fi ascunse sub preş, pentru că, nu-i aşa, e bine să trăim în armonie perfectă unii cu alţii. Alteori simt că un zid imens ne desparte de restul ţării, tot ce se întâmplă în capitală ori aiurea în spaţiul carpato-danubian mi se pare desprins dintr-o altă lume. O lume îndepărtată şi necunoscută mie. Toate îmi trec prin faţa ochilor, dar rămân suspendate undeva dincolo de ecranul televizorului. Mă simt ruptă de lume, suspendată între cer şi pâmânt, izolată în acest loc prin ziduri create din nimic.

Capătul lumii e şi mai departe, dacă pot spune aşa, atunci când mă gândesc la o călătorie spre Bucureşti cu trenul. Asta înseamnă 13 ore! Nici nu vreau să-mi treacă vreodată prin cap că aş putea merge la Marea Neagră cu “Mangalianul”. Faci aproximativ 20 de ore. În lumea vitezei, eu nu mai înţeleg, de fapt, în ce lume trăim. Suntem cumva rupţi şi separaţi de ea.

Ciudat că lumea nu mai pare atât de îndepărtată când privesc spre Vest. În zece minute trec zidul, iar lumea pare liberă. Or fi sechele antice, deşi eram copil pe vremea izolării noastre încât să mă fi marcat. De exemplu, litoralul Marii Adriatice – coasta croată – este la vreo zece ore de mers cu maşina din Satu Mare. La fel şi marea noastră. În mod ciudat, Adriatica mi se pare mult mai aproape. Ca o concluzie, recunosc că am probleme serioase de orientare