Gata cu boieria! La muncă, tovarăşi! :)

Vă mulţumesc pentru urările de vacanţă, dar concediul va urma, deocamdată au fost doar câteva zile libere prin ţară în care am îmbinat utilul cu plăcutul. Cu alte cuvinte, având nişte treabă în Bucureşti, am profitat să văd Piteştiul Oanei şi împrejurimile. Am cunoscut oameni faini şi locuri noi. Am făcut exact ce au vrut Oana şi Sorin, care au fost gazde nemaipomenite, dar şi ei ce am vrut eu şi Marian

Cu alte cuvinte, am “obligat-o” pe Oana să conducă pentru prima oară prin centrul Bucureştiului şi, culmea, nu ne-am rătăcit. Noroc că ea ştia o parte din traseu, eu alta şi noroc că părţile erau diferite. Aşa am reuşit să scăpăm destul de rapid din infernul numit Bucureşti, nu înainte de a bea o cafea cu Lucia Verona (care e o tipă la fel de faină ca şi pe blog) şi Bogdan Hrib, care mi-a dat iar o grămadă de cărţi. Îmi pare rău că am stat foarte puţin în capitală şi nu am reuşit să mă întâlnesc cu Simona, Teo şi alţii. Oana conduce ca o nebunăăă, dar foarte bine

În Piteşti e plin de câini. Nu umblă cu covrigii în coadă, dar sunt paşnici şi extrem de sociabili. Îi doare în dos de toată lumea, drept pentru care dorm cu burta la soare chiar şi în buricul târgului. Ce am făcut în Piteşti? Ce n-am făcut… Ne-am mutat dintr-un restaurant în altul, dar cel mai şi cel mai e ăla de-i face Oana reclamă tot timpul, Zahana, situat pe malul Argeşului. E minunat! Aici i-am cunoscut la o cină pe părinţii responsabili de existenţa Oanei – Gina şi Gelu. Şi ei sunt ca şi ea, oameni de milioane. L-am cunoscut şi pe Max – patronul de la Zahana, de care nici n-ai zice că-i piteştean. Tot pe malul Argeşului, dar pe o rerasă la mall, ne-am bronzat ca şi tractoriştii la o cafea, împreună cu sora lui Sorin.

În fine, trec de publicitatea la cafea că nu mă plăteşte nimeni , şi spun că vizitând locuri din zonă am ajuns la concluzia că ţara noastră e foarte frumoasă în zonele nelocuite. Traseul spre Bran îţi taie răsuflarea din toate punctele de vedere. Natura se arată în toată splendoarea ei, însă drumul este plin de gropi. Uiţi de toate când ajungi în zonă. La Bran, cel mai mult mi-a plăcut parcul castelului si Muzeul satului brănean. Şi castelul are farmecul său, dar am impresia că o parte din obiectele de valoare istorică au fost luate de statul român după retrocedare şi, în plus, era atât de aglomerat la ora la care l-am vizitat încât abia am aşteptat să ies la o ţigară. În rest, în zona Muzeului sunt tot felul de chiciuri scoase la vânzare.

O adevărată oază am găsit la Cheile Grădiştei, în Moeciu, un complex cum rar întâlneşti în România. Am mâncat în restaurantul prin care curge un râu de munte. E bestial. Dacă ajungeţi în zonă, nu-l rataţi!

La întoarcerea spre casă din Piteşti, nu am ratat micii de Deduleşti, care îşi merită renumele, le-am făcut cu mâna Oanei şi lui Sorin, care ne-au însoţit ca să fie siguri că nu ne întoarcem , şi, în ciuda drumului acceptabil, pe valea Oltului ne-a urmărit ghinionul. Poate mai trebuia să râmânem o zi, altfel nu-mi explic cum naiba am făcut pană. Na, dar ghinonul nu a fost complet, am găsit un loc de refugiu imediat, ceea ce e destul de greu pe valea Oltului. Şi cu aventura asta, am ajuns mai greu acasă, deoarece pe roata de rezervă de la Volvo scria max 80 km/h, dar vii şi nevătămaţi

PS. Nu cred că le-am mulţumit suficient Oanei şi lui Sorin, dar nici nu ştiu cum s-o fac. Mai bine le spun la telefon

PS 1. Degeaba speră Oana că nu ne va mai vedea repede, doar am pus deja la cale un week-end prelungit în Alba, cândva în august. Io vreau aici

Dusă cu pluta …

… deocamdată pe Someş, peste câteva ore bune pe Argeş şi apoi pe Dâmboviţa. Şi pe alte cursuri de apă pe care le-oi mai întâlni în cale. Dacă nu uit să-mi încarc bateriile aparatului foto, dacă nu uit încărcătorul laptopului şi dacă nu-mi uit capul pe unde umblu, promit să mai dau câte un semn pe aici

Noul superman

Nu o fi chiar Superman, dar de parodiat e bun

PS. Da, n-am murit. Nu încă

Ziarist. Meserie inutilă?

Într-o lume în care tot mai des ziariştii sunt puşi la zid, confundaţi cu toate personajele care se perindă zi-lumină pe micile ecrane, Lelia Munteanu explică atât de bine ce e un ziarist, încât nu mai e nevoie de comentarii. Gândesc că doar ziariştii vor înţelege bine textul…

” În cartea de căpătâi a ocupaţiilor din România – Nomenclatorul de Meserii, între două profesii nobile, „zdrobitor şi uleiator textile“ (826115) şi „zidar coşuri fabrică“ (712202), s-a strecurat un job pe care vi-l citesc rar, să nu mă încurc: ziar-ist (245123). Ce e un ziarist? Nu ştiu. (Şi nici nu vreau s-o deranjez pe Mihaela Rădulescu la Monte Carlo). (…)

Ziarist e ăla care-a prins un subiect, nu ăla care i-l citeşte la televizor între două calupuri de publicitate sau ăla care uită să-l semneze când îi dă drumul pe print. Ziarist e ăla care s-a dus la o şcoală de vară cu lăutari, la o paranghelie politică: „Ce viaţă frumoasă ai!“, i-am zis. „Bagă marfă, 3500 de semne!“. Şi mi-a răspuns: „Până-n doişpe. A murit tata“. Şi l-am iertat pe piţifelnic, deşi corect era „douăsprezece“. Ziarist e ăla care n-a citit despre cele trei idei pure ale raţiunii la Kant (har Domnului că nu s-a spurcat la filozofie, asta l-ar reabilita în ochii preşedintelui). Ziarist e ăla care trece prin viaţa lui ca acceleratul Bucureşti-Ploieşti prin halta Româneşti, fără să oprească. Ziarist e ăla căruia i s-a dus smalţul la cadă şi mâine trebuie să scrie despre noile modele de jacuzzi. Ziarist e idiotul ăla care transmite din tomberonul cu aviare, din râtul porcinei şi tu-l iei la mişto că nu-şi găseşte cuvintele. Ziarist e ăla care te plimbă prin wonderland când copiii lui au muci şi febră. Ziarist e ăla care a visat, ca şi tine, să schimbe lumea şi, noaptea târziu, când ajunge acasă şi bate ca un dement în geamul buticului din colţ să deschidă şi să-i dea o pâine, observă că a mai trecut o zi, aceeaşi mereu, ştergându-şi spaimele pe sufletul lui de rumeguş”.

Textul integral îl puteţi citi aici.

UPDATE ŞI OFF TOPIC. Io nu pot posta comentarii pe niciun blog, cu niciun nume. Nici măcar pe al meu. Ceva e putred. Care mă sabotăţi, măi? Voi puteţi?

Ce vreau să mă fac când voi creşte mare

Am decis ce vreau să mă fac când voi creşte mare. Nu vreau nici şef de stat, nici premier, nici prefect, nici primar şi nici preşedinte de Consiliu Judeţean. Zău, n-am vise măreţe, şi nici nu mi-ar renta.

Vreau să mă fac secretar! Am calculat, aşa aş avea cele mai mici responsabilităţi, m-aş putea fofila şi aş ajunge într-un final să câştig mult mai mult decât şeful mare. În plus, voi avea titula de bugetar de lux

Detalii aici. Nu dau înapoi