Fereastră deschisă spre haos

Oricum deschid fereastra, duce spre haos.

Un haos care nu spune nimic.

Oraşul acesta trebuie reconstruit!

Las fereastra deschisă, poate pătrunde speranţa …

Niciun gând în plus…

 

Jumătatea asta

Iar suntem personaje principale în poveştile nemuritoare ale Vaniei. Preiau ultima capodoperă, deoarece ar fi păcat să o rataţi. Poate aşa îmi vine şi mie iar inspiraţia pentru a continua poveştile Colţului de Rai. Cred că mă pricopsesc iar cu femeia de serviciu, deşi vroiam să angajez redactori. Dar, dacă autorul aşa simte, nu mă pot opune 🙂

 

– Nu se compară cu Someşul! – pufni Marieta, nemulţumită de peisajele pe care reuşea să le ofere Bega.
– Sigur, Someşul e mai tumultuos… – murmură, conciliant, Caius. Dar, priveşte: vegetaţia, terasele…
– Mda… Pepiniere de ţânţari! Măcar, îi mai înţeapă pe beţivanii de pe terase!
Era vădit, pe Marieta o cuprinse dorul de casă şi găsea respingător orice i-ar fi oferit Timişoara. De la distanţă, Satu-Mare îi apărea ca un colţ de rai.
– Câtă dreptate avea Doamna Directoare când scria despre oraşul nostru! – oftă femeia.
– Aia era la mişto… – încercă tristul îndrăgostit s-o îmbuneze.
– Ba nu era deloc la mişto! Şi, oricum, nu se compară Satu-Mare cu rahatul vostru de oraş în care staţi toată ziua la Patricia şi vă-mbătaţi!…

Caius o scoase pe Marieta la plimbare pe malul râului tocmai datorită tot mai deselor reproşuri că, în afară de ieşirile la Patricia cu nişte prieteni beţivani, nu mai ştie nimic altceva. Dar, apa mulcomă şi verdele începutului de Iunie nu păreau nici ele a-i fi pe plac alesei inimii.
– Iată, sub pod este clubul de jazz, iar pe partea cealaltă este terasa Vaporul… Vezi? E şi construită-n formă de vapor…
– Am priceput! – tună Marieta. În afară de cârciumi tu nu mai vezi altceva nimic!
Cum ar fi procedat oricine, Caius o apucă înspre Catedrala Mitropolitană, alcătuind în minte un traseu de-a lungul căruia să se înşire cât mai puţine localuri, chiar dacă nu avea nicio vină în privinţa amplasării acestora.
– Puteau s-o facă mai înaltă! – observă sătmăreanca, privind Catedrală şi închinându-se cu evlavie.
– Are 86 de metri înălţime… – aproximă Caius, amintindu-şi de un fel de prezentare a clădirii făcută în nu mai ştia ce publicaţie.
– Sigur, c-ai măsurat-o tu! Vrei, te rog, să mă laşi cu din astea?…

Datorită faptului că la sediul Consiliului Judeţean se oficiază şi căsătoriile civile, Caius decise în gând că este mai prudent să nu atragă atenţia asupra edificiului, prezentând, în schimb, cinematograful Capitol:
– Aici concertează Filarmonica… – preciză el.
Ultima remarcă o irită vădit pe femeie:
– Bun, am înţeles! Tot timpul aduci vorba numai la băutură! Hai, că m-ai înnebunit! Iau şi eu un gin tonic undeva, da’ tu nu-ţi iei mai mult de-o bere, că pe urmă iarăşi sforăi ca un mistreţ şi te pişi pe tine!…
Cum o bere cade întotdeauna mai bine decât Prokofiev, Caius nu mai protestă în urma exagerării cu care i-a fost descris comportamentul, ci alese un bar decent. Fără legătură cu ceva anume, în timp ce-şi sorbea berea, prin minte îi trecu o strofă dintr-un cântec:

Jumătatea asta
Mult este prea mare;
Ca s-o fac mai mică
Tai din depărtare…
……………………..

În acest timp, Crina stătea posomorâtă în biroul Redacţiei Gazetei de Nord-Vest, privind scrumiera plină, mocheta îmbâcsită şi praful de pe birou.

„Ceva-ceva, parcă tot mai făcea şi toanta! Plus că, în perioadele mai agitate, aveam pe cine să mă răcoresc… Acum, mă roagă s-o reprimesc. Nu ştiu ce să fac… Parcă m-am învăţat deja să nu-i mai văd mutra. Pe de altă parte, dacă dau anunţ, vor veni toante cel puţin la fel de mari ca ea şi tot atât de puturoase! Doar s-a văzut la alegeri ce faună avem, zece procente din voturi au fost anulate… Ăştia nu nimeresc să bage ştecheru-n priză, dar să mai ştampileze un singur dreptunghi!… Ce Ţară de tâmpiţi şi ce viaţă de căcat!”.

Ca să fim sinceri, trebuie să recunoaştem că, prin stări similare, ni se întâmplă şi nouă să trecem, uneori…