Mai există pasiune

Mă tot gândeam de o vreme să scriu despre nedreptatea pe care o fac tot mai mulţi, în lumea reala ori virtuală, de a bagă în aceeaşi oală jurnaliştii care muncesc cu pasiune, fără niciun interes înafară de acela de a-şi face meseria de care s-au îndrăgostit, cu analiştii-pupincurişti care aleargă de la o televiziune la alta preaslăvind ori vărsându-şi cu sârg năduful, adesea în necunoştinţă de cauză, despre toate subiectele “arzătoare” ale ţării, posibile şi imposibile. I-am spus de mai multe ori Japonezului că există mulţi jurnalişti care îşi fac meseria cu pasiune şi cu onestitate, în presa scrisă, la radio ori la TV, şi că nu sunt vânduţi toţi mogulilor, oricare or fi ei.

Vlad Petreanu o confirmă nemaipomenit de bine într-un articol de pe blogul său. După ce-l citiţi, nu aveţi cum să nu fi-ţi de acord cu el. Mi-am permis să-l preiau, pentru că ar fi mare păcat să îl rataţi.

 

„E-n felul următor:

Inundaţii. Reporterul se aruncă în maşină, cu operatorul şi cu inginerul de SNG şi se trambalează cu toţii sute de kilometri spre locul de unde fuge toată lumea. Nici unul n-a avut timp să-şi facă bagajele. Dacă au noroc, îşi cumpără de la un magazin răsărit pe marginea drumului nişte chiloţi, ciorapi şi tricouri.

Apoi o ţin langa, zile-n şir, prin apă, prin ploaie. Dorm pe-apucatelea, intră în direct la comanda unor producători nervoşi, care ţipă la ei, la care ţipă şi ei, filmează, scriu, intervievează, transmit, cad în bălţi, fac băşici la picioare, put, încearcă să-şi usuce noaptea ciorapii şi pantalonii, blestemă magazionerul care le-a dat pelerine de ploaie rupte, ţin obiectivul aburit al camerei la lampă, suflă-n circuitele SNG-ului, mănâncă pe sponci, înjură echipamentele care se strică, se milogesc pe la colegi să le-mprumute o casetă, ajută refugiaţii, se ceartă cu jandarmii, se tocmesc pentru 10 litri de motorină cu un tractorist, salvează un căţel şi trei copii, zboară cu tărtăreţe numite pompos elicoptere, aleargă la un alt “live-point”, urlă la şefii care urlă la ei, bocesc de draci, fumează până li se face rău, sug cafea pe unde-apucă, fug de viituri, dar numai un pic, pentru că trebuie să tragă şi nişte cadre şi sunet, numără morţii, aleargă după dom’ preşedinte şi după dom’ ministru, se roagă pentru o declaraţie, sunt îmbrânciţi de SPP, li se descarcă telefoanele când au mai mare nevoie de ele, îşi scrântesc gleznele prin gropi ascunse, dorm pe ei când au 5 minute răgaz, sunt treziţi de un redactor agitat degeaba, care nu ştie pe ce lume e, cad în depresii şi ies din ele prin accese de furie la transmisiunile ratate, vorbesc cu sinistraţii care le plâng pe umăr, se încarcă de tragedie şi se eliberează la fiecare reportaj. Şi-o iau de la capăt, zi după zi.
La un moment dat, în redacţie, un şef uscat, curat şi pomădat se gândeşte c-au suferit destul şi vrea să aducă echipa acasă, la odihnă şi recuperare.
Când aud, oamenii de pe teren, care arată deja ca supravieţuitorii Marii Retrageri a lui Napoleon, revarsă un potop de înjurături: “ce, suntem proşti, nu ne facem treaba bine, de ce ne aduceţi înapoi?”
Iubesc aceşti jurnalişti nebuni. Ei ţin toată industria în spate prin pasiunea lor.”

 

Şi eu îi iubesc! Ce şef bun e Vlad! 🙂 Brusc mi s-a făcut dor de zilele în care eram reporter de teren şi umblam de dimineaţa până noaptea şi de noaptea până dimineaţa pe coclauri.

PS. RSS-urile ce le-am instalat zilele acestea în dreapta blogului sunt de „vină” pentru că am găsit articolul. Mai sunt şi alţii noi pe acolo.