Tăcere de aur

Mă gândeam zilele acestea la luna electorală ce se apropie. Şi mi-am adus aminte de un text pe care l-am scris pe blog la finalul campaniei electorale pentru europarlamentare. Îl reiau, pentru că mi se pare actual.

Am avut noroc. Aşa că azi în permit să stau. Nici măcar nu gândesc, numa’ stau. Am reuşit să nu deschid televizorul, să nu mă uit la ştiri. Recuperez deseară. Mă gândesc, totuşi, la ceva. Au fost o grămadă de politicieni în luna asta electorală pe la noi. Fiecare cu ajunsurile şi neajunsurile lor. Ei au vorbit, ziariştii au scris, cititorii au cetit. Unele chestii le-au spus degeaba pentru că nu le-a scris nimeni. Unele le-am scris eu, pe blog. Altele au ajuns la cititori în multiple feluri. Politicienii, membrii de partid sau ce or fi ei vor lua nota cuvenită. Unii vor câştiga.
Dar tu, tu ziaristule, care ai mers conştiincios la toate conferinţele de presă, tu ce ai câştigat? Şi noi, ca şi interlocutorii noştri din aceste zile, suntem de două feluri: ziarişti şi angajaţi la ziar. Dar, generic spus, suntem ziarişti. Tu, ziaristule, ai merita o primă. Ai merita, dar probabil o s-o primeşti la alegerile de la anu’. Altfel, cu ce te-ai ales? Ai fost la conferinţe de presă, prin pieţe ori aiurea prin oraş. Ai avut în faţă politicieni, de primă mână, de a doua sau de duzină. Tu ce ai făcut ziaristule ca să fii împăcat cu tine? Ai scris. Ai scris ce au spus ei. Nu ai pus nicio întrebare. Să nu cumva să pui vreo întrebare pentru că o să ai prea mult de scris şi o să fie prea interesant! S-ar putea să ţi se vândă mai bine ziarul. Deci, nu pune nicio întrebare. Tu nu faci decât să transmiţi la popor ce au zis ăia. Clar?! Aşa ţi s-a spus că eşti curea de transmisie, aşa că nu ai niciun motiv să gândeşti. Nu le face tu agenda! Lasă neuronii tăi să lâncezească. Nu te uita la ştiri, nu citi nimic, că n-are sens să pui întrebări. Dacă colegii tăi pun vreo întrebare … pac…pui mâna pe pix şi notezi. Dacă îţi convine poate şi publici, dacă nu, găseşti tu o scuză. Ai plecat mai repede că se terminase… oricum, aveţi contract de publicitate şi nu se cade. Şi dacă, totuşi, te mănâncă limba, întreabă şi tu acolo frumos cum reuşesc bieţii politicieni să umble zi lumină în campanie. Unge-i la suflet, umblă-le în coarne, plânge-le de milă ca să le intri în graţii. Ce mai, e uşor să-ţi faci prieteni sus puşi. Stai în banca ta, nu cumva să-i deranjezi cu vreo întrebare pentru că se vor uita urât la tine şi atunci te vor reţine data viitoare când vei da nas în nas cu ei. Ori tu nu vrei să te ţină minte, tu vrei doar să vadă în clipa aia că eşti de acord cu ei. O clipă de “succes” efemer. Te simţi tu bine, ziaristule? Sigur, doar ai învăţat încă de mic la şcoală că tăcerea e de aur. Da, dar tu între timp ai crescut mare, ai devenit ziarist, te crezi puternic având cititorii în spate şi ar fi cazul să înveţi să vorbeşti… Şi dacă tot te-ai hotărât să pui vreo întrebare, ca să nu fii penibil să vorbească un singur ziarist din toată ceata, ar fi bine să laşi interlocutorul să şi răspundă. Sau poate nici nu te interesează ce are de zis, poate vrei doar să te faci “văzut”.
Azi, chiar se vede că nu gândesc bine. Îmi pun prea multe întrebări când ar trebui să tac naibii. Să tac şi să ascult, să nu aflu nimic în plus decât mi se spune. Să-mi pun vată în urechi şi să-mi duc molcom existenţa. Aş şti mai puţine lucruri, aş face mai puţine conexiuni şi aş avea mai puţine dureri de cap. Ce ar fi acum să tac. Pentru că, uneori, tăcerea chiar este de aur…