Doamna cu năframa

De zece ani, ori poate mai mult, ea stă acolo. E acolo zi de zi. Pe ploaie, ninsoare ori vânt. Stă şi aşteaptă. Aşteaptă ziua în care cineva o va vedea. Stă acolo precum Doamna cu năframa pe piedestal, în faţa Palatului de Justiţie. În faţa acelei clădiri spoite cu var alb, din zidurile căreia răzbeşte numai durere. Durerea ei. Nici nu o mai aude. Ea stă acolo şi aşteaptă. Aşteaptă ca Doamna legată la ochi să îşi dea jos năframa. Casa ei e acolo pe trepte. Pe treptele ce duc spre locul care i-a dat această viaţă. O viaţă în aşteptarea dreptăţii, pe trei trepte ştirbite de vreme. De atâta timp, a devenit invizibilă. Oamenii trec grăbiţi. Se uită la ea, dar nu o văd. Dar ea stă acolo. Stă şi-şi aşteaptă dreptatea. De zece ani ori poate mai mult. Nici nu mai îndrăzneşte să ceară. Aşteaptă să i se dea. Dar oamenii nu o văd. Iar Doamna legată la ochi e oarbă. Oarbă şi surdă. Şi are balanţa stricată. Răbdătoare, ea tace la picioarele doamnei cu năframa. Oamenii trec zi de zi pe lângă ea fără să o vadă şi fără să-i audă durerea. S-au molipsit de la Doamna cu năframa…
Voi auziţi strigătul durerii? Sigur auziţi! Voi vedeţi? Sigur vedeţi! Voi, de ce nu vorbiţi?