Un an. Vă mulţumesc!

Pe scurt şi sec situaţia stă aşa: 1 an, 401 postări, aproape 11.000 de comentarii şi aproximativ 135.000 de vizite (incluzându-le şi pe cele 50.000 pe care le-am lăsat pe blogspot în urmă cu jumătate de an). Nu ştiu dacă e mult sau puţin. Nici nu ştiu la ce să mă raportez şi nu ştiu dacă ar trebui să o fac, deoarece nu concurez cu nimeni şi atunci o iau ca atare. Acesta este ritmul meu. E drept că aniversarea blogului vine într-un moment în care am tempo-ul destul de redus, dar îmi revin. E ca şi în viaţă, uneori debordezi, alteori eşti fără vlagă. Cert este că nu poţi fi la fel pe toate fronturile. Iar serviciul îmi ia foarte mult timp în această perioadă. Uneori nu am timp efectiv să scriu, deşi aş avea idei. Alteori e invers. Apoi, uneori prefer să nu scriu ştiind că nu am timp să răspund la comentarii. Pentru că postările nu fac nimic fără feed-back, atâta vreme cât consider acest blog o comunitate. Dar despre asta povestesc ceva mai jos.

În acest an am cunoscut o lume nouă. Am cunoscut oameni deosebiţi şi mi-am făcut prieteni foarte buni, pe care nu aş fi avut cum să-i cunosc altfel. Prieteni din toate colţurile ţării. Nu am cum să-i enumăr pe toţi şi nu o voi face căci s-ar putea să-i uit pe careva, dar voi aminti câteva momente importante – zic io – din viaţa blogului. Chinezu’ e „vinovat” pentru că mi-am făcut blog. I-am spus la un moment dat. „Du-te tu, nu cred!”, mi-a răspuns. Ba, tu eşti „vinovat” şi trăieşti cu asta 😀 Corina este primul om cu care am legat o prietenie, prin intermediul blogului, şi în lumea reală.

A apărut apoi fiinţa aceea jovială pe care o ştiţi toţi cei care mă citiţi. Oana. Prinţesa fantasy de la care am reînvăţat că viaţa trebuie trăită azi. Nu ieri şi nu mâine. De la Mordechai am învăţat că niciodată nu eşti suficient de bun şi că suntem într-o continuă competiţie cu noi. Eu cu eu. La standardele sale, ale unui „blogher de inox” (pe care-l declar cu această ocazie 😀 ), aşteptările sunt mari. Aşa că nu am avut încotro decât să învăţ din criticile sale prieteneşti să mă perfecţionez. Şi asta pentru că, undeva printre rânduri, lasă întotdeauna şi aprecieri. Trebuie doar să le vezi.

Ar mai fi momentul „sfârşitului lumii”, pe care l-am petrecut cu Simona, Teo (care a renunţat deocamdată la blogăreală, dar ţine aproape) şi Chinezu’. Mândra KMI s-a dat la fund pe blog, dar, ca şi o prietenă bună ce e, îşi face vreme din când în când pentru un zâmbet pe mess. Vecinu’ Trexel (nu mă întrebaţi de ce îl consider drept vecinul bun de la bloc) e printre puţinii blogheri sătmăreni de cursă lungă. Singurul care nu a abandonat dintre mulţii care şi-au făcut blog după ce au început să comenteze aici. E şi Darius la fel, dar el avea blog când mi l-am făcut eu. De fapt, cam aceştia sunt blogherii pe care i-am cunoscut şi în lumea reală.

Aşa cum spune şi Mana la aniversarea ei, cred că acest blog a devenit, într-un fel, o comunitate, o stare de spirit. Are viaţă, iar această viaţă i-o daţi voi, cei care comentaţi. Cei care mă faceţi, adesea, să-mi deschid inima, deşi altfel aş prefera să nu o fac. Şi cifrele spun asta. Atât numărul comentariilor, cât şi faptul că peste 60% din traficul blogului este realizat de vizitatorii care revin. Iar eu nu pot să ignor acest lucru. Atunci când scriu mă gândesc la aşteptările voastre. Căci blogul acesta nu e numai al meu. Este în aceeaşi măsură şi al vostru.

Am şi duşmani. Puţini, chiar foarte puţini. Am fără să le fi făcut nimic. Dar cine nu are? Nu mai departe de azi noapte, un exemplar a încercat să-mi hăcuiască blogul. Trebuie să recunosc că are mult timp liber şi multă răbdare de vreme ce, preţ de două ore, a încercat să schimbe parola blogului de 99 de ori. Şi insistă chiar şi acum. Dar, prietenii sunt mult mai mulţi şi asta este ceea ce contează. Ar mai fi multe de spus, dar … avem timp pentru toate. Şi aşa m-am cam lungit.

Vă mulţumesc vouă, blogherilor, comentatorilor fără blog (în special Cellei şi Adrianei, lui Marius, lui Ion Borgo, lui Lol şi lui Filip, care au fost întotdeauna aproape la nevoie) şi celor care citiţi în tăcere.

PS. Ştiam eu că uit ceva. Ruxi, Marcelino şi Unguru … mă puteţi ierta că v-am uitat? Pe cine am mai uitat? 🙂