Musai să-l ascult pe Marko

Rar, chiar foarte rar mi se întâmplă să particip la discuţii de salon (muiereşti). Nici murături pentru iarnă nu pun, nici la gătit nu excelez din lipsă de timp (noroc cu bucătarii de la Ave, Billa şi Real), copii nu am ca să povestesc despre ei la infinit (deşi deja ştiu ce şi cum de la prietene) şi nici alte preocupări feminine tradiţionale nu am. Când, prin forţa împrejurărilor (a se înţelege coafor, manichiură etc), mi se întâmplă să particip la discuţii de salon de acest gen, o fac la modul pasiv. Sunt o bună ascultătoare şi am pretenţia că am bun simţ. Ascult orice se discută, fără obiecţii. Chiar dacă, adesea, se discută biligv. Subiectele sunt interesante nevoie mare (de vot nu au auzit doamnele nimic), aşa că sunt toată ochi şi urechi.

M-am trezit în mijlocul unei astfel de discuţii zilele trecute. Tipa, o unguroaică simpatică la vreo 40 de ani, povestea cu mare drag despre fiica sa ajunsă la vârsta pubertăţii. Despre cum a abandonat pălăriile şi rochiţele multicolore ce le purta mândră la vârsta de doi ani în favoarea blugilor. Cu lux de amănunte. Mă rog, amănuntele nu le-am prea priceput deoarece cunoştinţele mele de limbă maghiară sunt aproape de zero. Înţeleg un cuvânt din zece, aşa că vă daţi seama că riscam să trag concluzia că pălăria era verde în loc de pepito cu pupti. Oricum, la un moment dat, tipa a dat-o pe româneşte, apoi iar pe ungureşte. Vorbea cu o altă tipă unguroaică şi se uita din când în când la mine. Eram două românce în încăpere, dar cealaltă, apatică, răsfoia nişte reviste de femei.

Unguroaica s-a oprit dintr-odată din expozeu şi m-a întrebat afirmativ: Tu înţelegi ungureşte, aşa-i? Am scos un „Nu” sec. La care am primit drept răspuns o întrebare, care m-a lăsat perplexă. Sau ar fi trebuit să mă lase. „Da’ tu pe unde ai umblat?”, m-a întrebat unguroaica. Aţi priceput? Adică pe unde mi-am petrecut existenţa în copilărie de nu le înţeleg limba. Ei, bine, probabil ar trebui să-l ascult pe Marko Bela. Ştie el ce zice cu obligativitatea limbii maghiare 😉