Mai zâmbeşte cineva?

Cu cât mă uit mai mult în jur cu atât realizez că lumea a uitat să râdă ori măcar să zâmbească. Indiferent de vârstă. Credeam că lipsa zâmbetului e o caracteristică a românilor mai în vârstă, dar chiar am urmărit în ultima vreme feţele tinerilor şi n-am văzut schiţat niciun gest pozitiv.

M-am întâlnit zilele astea într-o cafenea cu un om de afaceri prosper şi un avocat, care nu se poate plânge că-i merge rău. Iniţial, discuţia a fost una de curtoazie şi plină de zâmbete politicoase, până am finalizat subiectul pentru care ne-am întâlnit. Apoi, nu ştiu cum am ajuns la politică şi la teme de actualitate, iar pe feţele celor doi (probabil şi a mea) nu a mai fost loc de zâmbete. La mesele din jur erau mai mulţi tineri. Erau studenţi. Probabil ieşiseră de la un examen. Am tras cu urechea (să-mi fie ruşine! 😀 ) la o discuţie. Nimic despre şcoală, nimic despre viaţă, nimic de zâmbit. Erau prea serioşi. Şi eu sunt serioasă, dar când merg la cafenea, ca formă de relaxare şi nu pentru întâlniri cu surse, îmi găsesc subiecte aiurea „de râs” 😀

Oriunde te uiţi în jur, în trafic, la supermarket, în cafenele sau pe stradă, oamenii sunt trişti, de parcă ar purta pe umeri toată povara lumii. Şoferii înjură printre dinţii, vânzătoarele îţi aruncă în scârbă restul, ospătarii sunt plictisiţi, oamenii în general nu au vlagă. De criză nu ţine atitudinea afişată, căci suntem de mult aşa. Parcă am fi încremenit într-un timp ostil. Nu mai ştim zâmbi pur şi simplu…

Oare chiar am uitat să zâmbim? Ce ne lipseşte ca să putem zâmbi din nou? Voi aveţi zâmbete?