Viaţă de şomer de lux

Rămas fără portofoliu ministerial şi fără mandat parlamentar, părăsit de nevastă şi de soacră, precum şi de numeroşi colegi de partid, ex-ministrul pentru IMM, Ovidiu Silaghi, a ajuns să se milogească pentru un ajutor de şomaj pe trei luni de la Parlament. În total circa 120 de milioane lei vechi.

Cum bani de zile negre ştiam că are puşi sub pernă, probabil că vrea ca să-şi achite din şomajul de lux taxa de timbru pe care nu a plătit-o pentru acţiunea în daune morale declanşata împotriva GNV, drept cadou de sărbători. Nu de alta, dar suma ce o va lua de la Parlament e cam aceeaşi cu taxa de timbru pe care trebuia să o achite pentru pretenţiile sale de 100.000 de lei de la mai mulţi redactori ai GNV, pe motiv că i-am fi ştirbit onoarea. Ca să vedeţi cât valorează! Plus alte chestii cum ar fi laude publicate în presa centrală. Acţiunea sa în judecată e un pomelnic de vreo şapte pagini. Asta spune iar multe despre timpul ce îl are la dispoziţie, pe banii contribuabililor, printre care mă număr şi eu. Măcar ştiu de ce nu-mi voi plăti impozitele o vreme  😀

Toate astea pentru articolele publicate anul trecut cât a fost ministru, printre care şi unul în care îl făceam bădăran pentru că m-a trimis să consult un psihiatru şi să număr turiştii de pe litoral. Asta pentru că nu aveam niciun răspuns la întrebări. Ca să vedeţi ce ocupaţii au şomerii de lux ai patriei!

Pe lângă excepţii

Ea este muncitoare. Abia ce a început luni munca după o lună de şomaj tehnic. S-a întors la serviciu cu teama că va fi disponibilizată, la fel ca şi alţi circa 8.000 de sătmăreni care lucrează în cele patru mari fabrici din oraş, afectate din plin de criza financiară. Într-un gest de solidaritate nemaiîntâlnit în alte domenii, la propunerea patronatului, colegii ei au convenit să le fie redus programul de lucru, implicit şi salariile, pentru a nu ajunge pe drumuri. Soţul ei este deja şomer, deoarece lucrează în construcţii. El ia un ajutor de şomaj de 500 de lei/lună, ea speră ca salariul ce-l va lua de acum înainte să nu fie mai mic de 600 de lei. Pentru că nenorocirea nu vine niciodată singură, s-a îmbolnăvit de inimă. A fost trimisă de medicul de familie la un consult de specialitate la Spital. Specialistul, medic pensionar, a invitat-o frumos la un consult la cabinetul său particular. Femeia nu a crâcnit şi a făcut întocmai. Aşa cum a procedat şi atunci când a plătit consultaţia: 40 de lei. Fiica lor este elevă în clasa a XII-a. Numai pentru meditaţii plăteşte lunar 100 de lei. Dascălul, acelaşi ca şi la cursuri, este profesor pensionar. Ei nu merg nici la teatru. Acesta este motivul pentru care nu le-am plâns de milă nici actorilor, nici medicilor şi nici profesorilor pensionari.

În acest moment, în România există o categorie mult mai mare şi mai lată pentru care ar trebui să ne crizăm – categoria şomerilor, a românilor care muncesc la privat pentru salariul minim ori ceva mai mult şi pentru pensionarii aceia ce iau lunar 2 -3 lei ori cu 200-300 de lei. Nu că viaţa ar fi cu mult mai roz pentru cei care au venituri de 500 – 600 de lei. Nu e vorba despre câteva sute de oameni, ca şi în cazul excepţiilor de la mult mediatizata lege, ci de sute de mii ori poate chiar milioane. Aş vrea să văd o lege pentru această categorie de români. Dacă nu e cu putinţă chiar o lege, măcar o excepţie. De ani de zile, cei care au ieşit în stradă şi au ameninţat cu tot soiul de proteste nu au fost amărâţii ăştia, care au dus-o întotdeauna prost, ci cei care fac parte, totuşi, din clasa medie.

În ianuarie 2009, zeci de mii de români au rămas fără locuri de muncă, cu ajutor de şomaj mizer. În România lui 2009, salariul mediu este în jur de 1.000 de lei. Tot în ianuarie 2009, câteva clase socio-profesionale plătite de stat vor cu orice preţ salarii mai mari, şantajează şi ameninţă că vor ieşi în stradă. Uitând de sporurile de cretă, de stres, de radiaţii şi de ce or mai fi. La milioanele de români care trăiesc din nimic se mai gândeşte cineva? Îmi permit să mă întreb, pentru că mi se pare nedrept să pledăm la infinit pentru unele categorii socio-profesionale, care au venituri mai mari decât cei din mediul privat care contribuie pentru salariile bugetarilor.

Cine se mai gândeşte azi la ţăranii aceia amărâţi, care au o pensie de câţiva lei aruncată în lehamite de stat? Ei nu au nevoie de nimic ca să supravieţuiască. Nu depind de nimeni. În final, se pot lipsi şi de bătaia de joc a statului care se numeşte pensie. Pentru ei bezna, frigul, sărăcia şi foamea sunt la ordinea zilei. Iar noi ne consumăm energiile urlând că s-ar putea să rămânem fără gaz, că nu ştiu ce mari actori, medici ori profesori au pensii de „doar” 1500 de lei, la care se adaugă salariul de „doar” 1.500 de lei. Nu spun că nu ar merita mai mult, dar cei despre care vorbesc eu de ce nu merită şi ei măcsr puţin mai mult?

Crizându-se politic cu diverse subiecte, fără absolut niciun stil şi fără vreun folos pentru cei mulţi (ăia fix 66 la sută care i-au votat), aleşii noştri au cam uitat de criza aia reală ce a pus stăpânire pe România. Iar când şi-au adus aminte, au schimbat imediat subiectul. Cel puţin, asta se vede la TV. O criză acoperă altă criză, dar, din păcate, nu o anulează.

PS. Ocupată cu alte „războaie”, am uitat să o felicit pe Corina Creţu pentru sarcina ce şi-a asumat-o în mijlocul unui război real. Felicitări, Corina! Parcă aşa ne mai putem mândri cu unii politicieni 🙂

Mai munceşte cineva?

Răspunsul îl găsiţi aici  😀

Două buneee rău

„-De ce pedepseşte aspru statul român hoţii de buzunare?
– Deoarece nu suportă concurenţa!” – folclor virtual.

„Ce-i Elena Udrea asta? Uniunea Sovietică? Se învecinează cu cine vrea ea?” – Răzvan Dumitrescu dixit, aseară, la Realitatea zilei.

Îngerul şi Inchiziţia

Aţi simţit vreodată că aveţi aripi şi că puteţi zbura peste lume, departe de spaţiu şi timp? Aţi simţit că aveţi puterea să mutaţi munţii din loc şi că puteţi învinge toate barierele?

Îngerului meu i-au crescut aripi, a învăţat să le poarte cu demnitate şi le-a arătat tuturor cum poate să zboare. Zbura suav pe muzica inimii lui. Toţi erau cu ochii la el. Prietenii îl priveau cu admiraţie şi îi dădeau impuls să zboare cât mai sus. O altă categorie de pământeni îl priveau sceptic şi îi analizau fiecare fibră, văzută ori nevăzută, a aripilor. Insistau că este imposibil să zbori, în ciuda evidenţei. I-au tot spus asta până când a renunţat la zbor, deşi încă mai avea aripi.

Ei erau Inchiziţia. O serie de intelectuali şi scriitori, care cred că numai ei au dreptul să zboare, cu toate că nu au aripi de înger. Ei se cred deţinătorii adevărului absolut. Pentru că au mai multă experienţă, pentru că viaţa le-a bătătorit deja drumul spre nori. Deşi, pe toate drumurile, oricât de bine ar fi fost făcute, pot apare carii. Au uitat că şi ei au fost susţinuţi când au avut nevoie, în tinereţea lor. Acum, au tras tir după tir în aripile firave ale îngerului meu până aproape i le-au ciuruit. Doar una a rămas intactă, dar nu l-a putut susţine în zbor deoarece nu i-a spus nimeni că poate zbura şi cu o singură aripă. Frumosul a căzut la pământ. S-a închis în colivia lui sperând că lumea se va schimba pe când aripa bolnavă i se va reface. A căzut, dar nu înainte de a lupta vitejeşte, de unul singur, apărându-şi reginele.

Ştiu că într-o zi îşi va recăpăta încrederea şi va zbura din nou. Îşi va croi iar drum printre nori. Lăsaţi îngerul să zboare! Dacă ştiţi să creaţi aripi mai puternice, ajutaţi-l! Dacă nu puteţi ori nu vreţi să fiţi învăţătorii lui, lăsaţi-l să zboare cum ştie el, dar nu-i frângeţi aripile! Nu aveţi niciun drept, dacă nu aţi ţesut niciun fir din ele! Dacă nu puteţi fi îngerii îngerului, de ce aţi fi demoni?

Când simţi că poţi să te ridici, chiar să zbori, când faci lucrurile având convingerea că aceasta e menirea ta, Inchiziţia vine să-ţi năruie toate visele. Intră încălţată în cizme de gumă jegoase în sufletele îngerilor. Nu-i totul pierdut. Ar mai fi o speranţă. O aripă a îngerului meu este încă intactă. Dar, ajunge o aripă pentru a acoperi toată mizeria umană?

Ştiu că îngerul meu poate zbura, chiar mai sus decât crede el. Spuneţi-i şi voi că se poate înălţa printre nori şi cu o singură aripă. Spuneţi-i că cealaltă se va reface în zbor…

PS. Îngeri sunt şi prietenii aceia unici care te fac să simţi că poţi să zbori. Mă rog, cârcotaşii nu prea pot simţi asta. Ghinion 😀