Sforării

Unii se cred directori pe viaţă. Aşa glăsuia acum fix patru ani proaspătul numit şef peste judeţ şi proaspăt depolitizat la vremea aceea, nimeni altul decât încă prefectul Radu Bud, cu ocazia unei conferinţe de presă în cadrul căreia le-a cerut unui număr fix de 36 de directori demisia de onoare. Lovit de o cruntă amnezie, în urmă cu o lună, acelaşi mare reprezentant al Guvernului în judeţ (al fostului guvern, să fie clar, că simpatiile politice nu se pot şterge cu buretele precum “depolitizarea”) le cerea şefilor de instituţii descentralizate să nu se teamă de o eventuală schimbare deoarece au dat concurs pentru posturi şi, în plus, mai sunt şi funcţionari publici. Ba chiar i-a îndemnat să acţioneze statul în judecată dacă vor fi demişi. Nu mai contează care cât sunt de incompetenţi şi de câte ori au călcat pe bec – voit ori din neştiinţă. Brusc, a fi director pe viaţă este ceva normal.

Unii nu îşi mai aduc aminte că, în urmă cu patru ani, s-au instalat pe scaunele directoriale graţie schimbării culorii guvernului şi nicidecum pentru că ar fi fost cei mai competenţi dintre muritorii din zonă. Celor care şi-au pierdut memoria, le recomand lecitină. Dacă pastilele nu sunt incluse la compensate, le recomand amnezicilor să recurgă la fondurile de rezervă. Sunt convinsă că şi le-au îngroşat bine.

Acum, o parte dintre şefi trag sforile pe unde pot în speranţa că vor mai rămâne puţin pentru a-şi aranja ploile. Inclusiv subiectul principal, prefectul Radu Bud. Aşa se explică de ce Satu Mare este printre puţinele judeţe din ţară care nu au prefect nou, după două nominalizări. Povestea este foarte complicată şi cu cât actualul râvneşte mai mult să ocupe în continuare acest post, cu atât mai multe şi mai grave sunt întrebările. De ce ar ţine cineva aşa la scaunul prefectural? De ce ar crede cineva în el (ăia cu pixu) astfel încât la un moment dat era cât se poate de aproape de o nouă numire? Nu cred deloc în poveşti legate de competenţă şi profesionalism. Nu în România. La noi, criteriile sunt cu totul altele. Şi miros a putred de la o poştă…

PS. Ca să se înţeleagă, PDL -căruia i-a revenit funcţia de prefect – a nominalizat până acum două persoane. Prima variantă, Petre Mureşan, a căzut deoarece nu îndeplinea condiţiile legale, iar al doilea nominalizat, Radu Giurcă, se aşteapta să fie numit de Guvern miercurea trecută. Lucrurile s-au complicat deoarece actualul depolitizat nu se dă dus, dar se pare că va fi nevoit s-o facă. Deşi, îşi putea da şi el demisia de onoare cum a cerut-o altora. Ori măcar să renunţe la sfori şi la restul arsenalului. Păcat să-ţi strici aşa bruma de renume. Mai poţi să le ceri ceva?

Noroc cu facebook. Let’s celebrate!

Nici eu nu ştiu de ce mi-am făcut cont pe facebook şi pe twitter, atâta vreme cât nici de blog nu am prea multă vreme. Azi am înţeles de ce sau, cel puţin, i-am găsit utilitatea. Graţie facebook-ului am aflat că azi e ziua unei bune şi dragi prietene. Nu-i pot da link pentru că nu are blog, însă marea majoritate a celor care poposiţi din când în când aici o ştiţi din comentarii. Dar, să nu mai lungesc vorba…

La mulţi ani, Cella! Tot ce ţi-ai putea dori să ţi se îndeplinească! 🙂

Mai zâmbim?

Cristian readuce în discuţie un subiect pe care l-am mai discutat pe acest blog cu ceva vreme în urmă. Mai zâmbim? De ce nu mai zâmbim?

„Azi am ieşit din “bârlog” şi am dat o raita prin Micro 15, un cartier din Satu Mare, unde am stat cam 26 de ani. Plimbându-mă am rămas şocat de ce am văzut. Pe cuvântul meu că în plimbarea pe care am făcut-o, de aproximativ 30 de minute, am văzut 5 oameni care vorbeau singuri pe stradă, zeci de oameni pe care se vedea că nu au chef prea mare de viaţă, sute la care privirea le era total pierdută. Cred că am văzut mai puţin de 10 oameni care aveau zâmbetul pe buze. Asta e România de azi? Voi aţi avut experienţe similare?”