Paharul cu amintiri…

S-a spart un pahar. Dimineaţă, a căzut de pe noptieră. Aud şi acum clinchetul sticlei. Am încercat să îl refac, dar cioburile dispăruseră. N-am fost eu, jur. Cred că auzisem nişte voci. Oamenii din televizor ieşiseră să-mi ia paharul. Aveau voci grave. Când nu plângeau, râdeau. Hă,hă,hă… Cred că îşi dădeau pumni. Fiecare vroia paharul pentru el. Nu, n-aveau vânătăi. Dar au ieşit de-acolo şi-au poposit în paharul meu. Nu ştiu cum au încăput, dar nici nu e treaba mea să aflu.

Nu-i nimic. În final, e doar un pahar. Îmi iau altul. Noroc că plasma e întreagă. La câte pasiuni şi vorbe grele suportă în fiecare zi, e lucru mare. Păcat de pahar. Îmi pusesem în el, amestecate, amintirile. Apoi, un miros pe care-l credeam uitat mi-a dat târcoale. Azi, după mult timp, am simţit mirosul cireşelor coapte. Cred că-n pahar erau amintirile lor.