SCHIMBAREA LA FAŢĂ A… SĂTMARULUI

Articol de cetateanu_neturmentat

Între 1935-1936, la doar 24 de ani, Emil Cioran scria furibund „Schimbarea la faţă a României”, propunând un soi de „noapte a cuţitelor lungi” în cultura, în întreaga societate românească. Un îndemn rămas ca un simplu demers reţinut numai de tipar. Cu relectura proaspătă în minte a rândurilor sale din care mi-am permis să citez în intertitluri şi, într-o congruenţă de vârstă şi simţire, am crezut de cuviinţă a adresa neantului următoarele.

“Progresul în istorie este un progres în conştiinţă”

Dacă revii în Sătmar, după ce ai urmat cursurile universitare într-un centru studenţesc de tradiţie sau, şi mai rău, dacă te-ai preumblat puţin „pe-afară”, ai sentimentul acut că te-ai întors aici în „comuna primitivă”. Dincolo de aspectul edilitar jenant şi decrepit, constaţi imediat că Sătmarul suferă de o închistare şi de un imobilism deprimant care nu pot să nu ofere, parţial, o explicaţie pentru faptul că se plasează pe unul din locurile fruntaşe la rata sinuciderilor.

Cauza nu stă doar în „bubele” administraţiei locale şi în deficienţele generale de guvernare. Iar invocarea crizei economice e un act de laşitate. Unul din cele mai importante motive, dacă nu principalul, ale actualei stări de fapt o constituie lipsa de voinţă culturală autentică, absenţa simţului ridicolului şi hiperbolizarea măruntului şi nonvalorii văzute ca un întreg aproape indestructibil.

“Deficienţele culturilor mici sunt aşa de mari, încât, lăsate în cursul lor firesc, sfârşesc în caricaturi”
Un exemplu? Sala Filarmonicii de Stat “Dinu Lipatti” din Satu Mare a găzduit nu demult cea de a XI-a ediţie (sic!) a manifestării „Anul editorial sătmărean – 2009”, organizate de Consiliul Judeţean Satu Mare, în colaborare cu Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional, Biblioteca Judeţeană şi filarmonică. Aşa-zisul eveniment a reunit, prin urmare, întreaga protipendadă pretins culturală a Sătmarului, care şi-a tras ţol festiv şi a arborat laudatio-uri de complezenţă. Astfel, s-au acordat circa 170 de premii!!! Câte??? E adevărat, nu de puţine ori, George Vulturescu afirma că dacă nu publici, nu exişti, iar, pentru conservarea şi amplificarea vitalităţii ei, cultura are nevoie de feed-back. Dar parcă nici chiar aşa! În felul acesta, e de aşteptat ca orice persoană ce a publicat în vreo fiţuică un text cu virtuţi literare fie ele şi îndoielnice să fie declarat scriitor şi premiat, mai ales dacă face parte din tagma culturalilor locali. Şi atunci unde mai discernem între elită şi duzină?

“Democraţia românească n-a creat nici măcar conştiinţa de cetăţean”

Sătmarul în ipostaza sa (a)culturală este un simulacru ce are toate simptomele unui narcisism histrionic. Protipendada locală este înţesată de doctori şi doctoranzi care, cu excepţia, poate, a lui Virgil Enătescu care e o somitate în domeniul său ori a membrilor filarmonicii care, precum calul, merg înainte cu „simfoniada” lor, n-au produs nimic de referinţă, dar care-şi scot băţos tot soiul de titluri de glorie întocmai ca certificatele pseudorevoluţionarilor avizi de privilegii nemeritate.
Şi pentru că era nevoie de o legitimizare, de o „ancoră”, George Vulturescu a scornit, obsedat maladiv de ideea de identitate şi amprentă locală, conceptul de „literatură (cultură) a Nordului”. Hilar! Doar cei măcinaţi de frica măruntului şi insignifiantului simt această nevoie organică de racordare la o matrice care să le confere valenţe universale. Valoarea se generează, se impregnează de la sine şi ajunge să fie consacrată, încategoriată DOAR de ISTORIE!
Despre George Vulturescu nu se încetează a ni se aduce aminte cu orice prilej public că este poet. Funcţia de director al Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional este subisidiară, iar dânsul doar profită de aceasta. Altfel cum se explică participarea sa la tot soiul de manifestări, simpozioane etc. naţionale şi intenaţionale foarte posibil decontate generos cu diurna instituţiei, deşi aceasta nu este o atribuţie explicită prescrisă de fişa postului? Practic, se deduce că George Vulturescu nu este director pentru că este un bun manager, ci pentru că este poet şi om de cultură! Dar asta nu înseamnă că este şi competent în exercitarea atribuţiilor sale specifice, iar dovada o regăsim în simpla contemplare a Sătmarului (a)cultural!

„Inspiraţia de moment este legea noastră. Românul iubeşte inconsecvenţa în întorsătura lucrurilor”

Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional nu este o instituţie care FACE cultură, ci doar una care o protejează şi o promovează. Risipirea energiilor conducerii acesteia în susţinerea unui demers 100% privat cum e revista „Poesis” (la fel precum Centrul aşa-zis Multicultural „Poesis” care, sub această etichetă, nu e de fapt decât o afacere comercială ce vizează profitul inclusiv prin absorbţia generoasă a unor bani publici cu ocazia unor evenimente ca Zilele culturale „Poesis”, acum, în desfăşurare) a făcut şi face ca celelalte atribuţii specifice să fie minimalizate, iar rezultatul lor să fie derizoriu.

Pe componenta de patrimoniu naţional, situaţia este jalnică. Sigur, nu este vina instituţiei şi cu atât mai puţin a lui George Vulturescu că trăim într-o economie de piaţă şi avem o legislaţie ambiguă, o criză de autoritate care a permis, de pildă, ca clădirea-etalon a municipiului, Hotelul „Dacia”, să intre pe mâna unui om de „afaceri” „păgân” în cultură care aproape a distrus-o. Sau că proiectul de reabilitare a castelului din Carei şi a cetăţii din Ardud nu a încăput pe mâna unor profesionişti veritabili în restaurare, ci pe aceea a unui consorţiu de hrăpăreţi locali care vor face ca, dacă proiectul să nu eşueze precum cel de la Luna-Şes, atunci să se materializeze într-o spoială de mântuială. Sau că proiectele Direcţiei de Dezvoltare Regională ce vizează domeniul patrimoniului sunt concepute ca mijloc de spoliere. Sau că unele clădiri de patrimoniu ajung în putreziciune căci justiţia trenează în soluţionarea speţelor privind dreptul de proprietate sau administrare.
Acestea nu sunt acuze, ci doar consecinţe. Vina majoră a instituţiei şi, implicit, a lui George Vulturescu e că, în 10 ani, nu a fost capabilă să pună în aplicare prevederile ce-i revin din Legea 422 din 2001 privind protejarea monumentelor istorice. Că, sub scuza inexistenţei unui arhitect în organigrama instituţiei, a tolerat mutilarea continuă a unor obiective din Lista Monumentelor Istorice şi s-a limitat doar să le deplângă soarta fără a avea tăria unor măsuri concrete şi imediate de sancţionare a unor asemenea cazuri.

Iar, pe ansmablu, marele neajuns e că nu a fost nici o clipă, în mod veritabil, o DIRECŢIE de cultură. În fiecare an de activitate, s-au derulat activităţi, dar nu s-a realizat nicicând O STRATEGIE care să aducă la un numitor comun instituţiile de cultură din judeţ şi care să se materializeze prin programe şi proiecte concrete care să servească intereselor şi nevoilor comunităţii şi să conserve autenticitatea şi valoarea culturală, s-o promoveze dincolo de graniţele judeţului. E drept, un astfel de demers era cu atât mai dificil cu cât avem conducători de instituţii limbuţi, dar fără viziune şi veleităţi, preocupaţi mai degrabă de confruntări de orgolii şi de demonstrarea propriilor virtuozităţi.

Astfel, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale se ocupă de orice altceva numai de ceea ce ţine de titulatura sa NU, servind cel mult doar ca paravan ori instrument instituţional al Ansamblului „Cununiţa”. În acest răstimp, „Sâmbra oilor” şi Festivalul codrenesc de la Oţeloaia şi-au pierdut de mult orice fior ancestral devenind nişte bâlciuri care, periodic, sunt excelente oportunităţi de bălăcăreală electorală, iar rapsozii populari sunt înghiţiţi de nebunia manelomaniei.
Tutorele acestuia, Consiliul Judeţean, e capabil să ofere doar „Caravana culturii sătmărene”, privită, după prima ediţie, fireşte, ca un succes, asta dacă ţinem cont de faptul că a fost organizată de nişte activişti.
Muzeul Judeţean, sfâşiat de lupte intestine între interesele colective ale etnicilor maghiari şi cele personale ale angajaţilor români, deşi campion al tot soiul de proiecte de finanţare, se zbate să spargă crusta indiferenţei şi delăsării, dar sfârşeşte prin a mijloci amplasarea unor busturi precum cel al lui Taras Sevcenko, în timp ce muzeul în aer liber de la Măriuş rămâne încă o himeră.

Nu în ultimul rând, Teatrul de Nord este o instituţie definită actualmente de însăşi starea clădirii ce o adăposteşte. „V-am dat teatru, vi-l păziţi/ Ca pe un lăcaş de muze”, scria Iancu Văcărescu, avertizând despre rolul de educator al naţiunii pe care să şi-l asume teatrul. Numai că instituţia sătmăreană pare să fi abdicat de la acesta devenind una care îşi acontează spectatori, dar nu are un public. Asta pentru că de teama de a nu se simţi doar nişte simpli actoraşi şi regizoraşi, componenţii trupei sătmărene încearcă tot soiul de montări care se vor racordate la curentele teatrului modern pentru a-şi demonstra lor înşişi că sunt nişte artişti. Însă aceştia vor redeveni artişti când vor coborî din turnul lor de fildeş, se vor întoarce cu faţa către publicul sătmărean, vor deprinde să le cunoască nevoile şi gusturile şi le vor servi ca atare, ca o instituţie PUBLICĂ ai cărei angajaţi sunt!

„Nici un român nu se simte personal VINOVAT. Toate ratările şi golurile şi le explică prin vidurile României, dezertând astfel de la responsabilitatea individuală”

Se va spune că e uşor a critica de la umbra anonimatului. Fals! E o cruntă suferinţă să te zbaţi într-o letargie mută şi un act de curaj să spui lucrurilor pe nume. În schimb, e mult mai uşor să ridici din umeri, să te plângi, să arăţi cu degetul conjunctura nefastă, să continui să te prezervi în funcţie îmbrăcându-te cu un fals şi găunos prestigiu de sine. Când George Vulturescu a fost ameninţat cu schimbarea din funcţie ca urmare a faptului că a încercat să atragă atenţia asupra situaţiei Hotelului „Dacia”, a preferat să facă ciocul mic, să tacă mâlc şi să-şi păstreze funcţia în locul unei demisii care chiar dacă nu ar fi rezolvat nimic, ar fi fost un gest firesc, de onoare. Iar exemplul e relevant pentru oricare altă situaţie. Despre asta e vorba şi de o schimbare de atitudine avem nevoie în primul rând. După care să ne apucăm de treabă. Nu mai e timp de irosit.

Scurte şi bune :D

– Pe când mă gândeam că, poate, uneori sufăr de scenarită, adevărul demonstrează că scenariile sunt mult mai grave decât mi-aş fi putut închipui. Trăim într-o ţară, într-o zonă, într-un oraş în care toată lumea calcă peste cadavre, în care interesul propriu şi banii fac legea, în care cei care deranjează trebuie anhilaţi. Deja sună palpitant. Îmi place lupta şi îmi place războiul, pentru că ştiu că voi câştiga întotdeauna deoarece armele mele sunt curate. Concluzia nu o fi ea foarte doctă dar sună cam aşa: ura şi la gară! 😀

 – Pedeleii sătmăreni (cei de la muncipiu) şi-au ales noua conducere în cadrul unei conferinţe bolşevice. Candidat unic, ales cu un singur vot împotriva, cu presa scoasă afară ca nu cumva singurul candidatul să iasă pe locul doi. Cu presa care trebuie, ca să fie clar 😉

– După două rele, una bună. Violeta Loredana Pascal mă invită să scriu pe PR Wave. OMG, cu ce am „greşit” ca să am onoarea asta? 😀

PS. Ar mai fi şi altele bune, dar ştiu că veştile rele fac trafic mai mare 😆

Săraci cu duhul

În oraşul în care se spune că nu se întâmplă nimic, în oraşul în care toată lumea înjură printre dinţi edilii, societăţile de drumuri şi salubrizare, în urbea noastră milenară de pe Someş se întâmplă şi lucruri bune pe care din comoditate ori indiferenţă nu le vedem. Majoritatea sătmărenilor obişnuiesc să spună că în Satu Mare nu au ce face în puţinul timp liber ce le mai rămâne după ce se întorc de la muncă. Iar justificarea sună în cele mai multe cazuri cam aşa: nu avem mall, nu avem cinematograf, nu avem ştrand. Să presupunem că mâine am avea mall, am avea cinematograf 3 D şi am avea ştrand. Am fi mai fericiţi? În primul rând, mall nu avem pentru că şi mini-mall-urile construite nu au fost inaugurate în lipsa chiriaşilor. Adică a firmelor care ar trebui să vândă. Nu pentru că firmele mari nu vor să vândă mai mult, ci pentru că studiile de piaţă arată că, deocamdată, noi nu suntem dispuşi să cheltuim atât încât potenţialii investitori să fie pe profit. Cinema? La fel cu cinematograful. Dacă cinematograful existent ar produce mai mult, ar fi şi investitori interesaţi să bage bani în săli mai moderne. Iar lipsa cererii de pe piaţă îşi spune cuvântul şi pe acest segment. Ştrand? O zonă de agrement modernă este, probabil, singura care ar putea prospera în acest moment, ştiut fiind apetitul sătmărenilor pentru ştrandurile din zonă.

Dar, timp liber nu ar trebui să însemne doar shopping, cinema şi bălăceală. Un spectacol, un concert, o piesă de teatru, un eveniment cultural, o carte – cu toate acestea ne-am putea umple mult din timpul liber şi am socializa cu semenii noştri. Util şi plăcut, fără costuri mari am putea investi în viitorul nostru şi în liniştea noastră. Numai că atunci când se întâmplă evenimente de acest gen în Satu Mare – şi au început să se întâmple destul de des şi să fie de o calitate acceptabilă – sătmărenii lipsesc. Lipsesc de la concertele rock, folk sau pop, lipsesc de la teatru, lipsesc de la filarmonică, lipsesc de la celelalte evenimente culturale mai mult sau mai puţin importante. Se întâmplă adesea ca după ce evenimentele au loc să auzi pe unul sau altul oftând cu părere de rău că a ratat din motive de memorie sau de alte treburi pe care le-a considerat mai importante. Ori atâta vreme cât nu ne facem timp deloc pentru cultură, pentru sufletul nostru, nu numai că vom fi mai săraci, dar nici nu putem să avem pretenţia să se întâmple lucruri bune pe viitor. De pildă, concertul Cargo de săptămâna trecută a adunat ruşinos de puţină lume. La fel, spectacolele din cadrul Festivalului internaţional de teatru “Fără bariere”. Acestea sunt doar două exemple recente.

Sătmărenii nu demonstrează doar că sunt comozi şi oarecum nepăsători faţă de ce se întâmplă în jurul lor, dar nici nu mai socializează cum o făceau până nu demult. De citit mai citiţi? Ia gândiţi-vă când aţi pus ultima oară mâna pe o carte? Nu, nu pe cartea de bucate. Pe o carte de citit bună. O să spuneţi că sunteţi prea stresaţi, prea plini de grijile cotidiene. Atunci, ce ar fi să lăsaţi cartea să rezolve problema stresului, iar dvs să citiţi. E cea mai simplă şi sigură cale de investit în viitor, care are şi câştiguri imediate. Pentru că bogăţia sufletească nu ne-o poate lua nimeni oricât de săraci am fi.

PS – pentru cine cunoaşte. 😛  Ivona, cam asta era ideea despre care povesteam pe FB 😀

Spre apusul lumii

Unele fotografii nu au nevoie de nicio poveste. Spun singure povestea. Aşa şi fotografia pe care am şmanglit-o de la 3shpe 🙂

PS. Am rămas datoare cu ceva linkuri. Nu te face El Comandante cum te face Făt Frumos spre diversitatea blogosferei. A consiliului naţional al blogosferei, logic 😀 Care mai vreţi? OanaCella, Simona,Darius? 😀

Cea mai mişto poză

Alex Mazilu ne provoacă să postăm cea mai bună fotografie pe care am făcut-o vreodată. Am făcut mii de poze, dar dintre toate asta mi se pare cea mai reuşită. Am făcut-o în urmă cu doi ani pe plaja Mării Adriatice, la Caorle – Italia. Puteam să o mai retuşez, dar nu am dispoziţia necesară, mai cu seamă că fotografia mă îndeamnă să visez iar la vacanţă 😀

UPDATE. Variantele prelucrate de Bogdan George Rădulescu.