Aş putea zbura

Plouă. Simt că aş putea zbura până la nori şi înapoi. I-am văzut atât de aproape de mine, atât de furioşi, i-am privit până când am văzut că se despică în milioane şi milioane de stropi care au umplut într-o clipă pământul. Se făcuse dintr-odată întuneric, iar mie, în loc să-mi fie frică, mi-au creat o ciudată senazaţie de eliberare. Plouă zgomotos ca şi cum nu ar mai fi plouat de secole prin locurile astea. Cu fiecare picătură de ploaie care se ciocneşte de pământul fierbinte simt că mă eliberez. Mă eliberez de povara lumii în care trăim. Furtuna asta îmi eliberează sufletul şi îmi dă iar şansa să sper la o lume mai bună. Ciudat cum natura ne transmite în suflete stările ei, ca şi cum am fi una cu ea. Deşi, noi ştim, adesea lucrăm în defavoarea ei. Am mai zis eu că sunt meteo dependentă 😀

Vă las şi pe voi să vă eliberaţi 🙂

Ceva mai nou?

Acum că am îngropat-o pe Mădălina Manole, că i-am deshumat pe ceauşişti şi că Dan Diaconescu şi-a înregistrat la OSIM partidul, ne putem vedea de viaţă? Dar, totuşi, vă rog eu, nu aşa. Nu cu glume balcanice ca şi aceasta pentru că mi s-a acrit.

Viaţa e chiar bella :)

„Un războinic al luminii nu-şi pierde timpul plecând urechea la provocări;

el are un destin de împlinit” – Paulo Coelho

 

Citatele sunt bune când nu ai ce scrie, dar şi atunci când ai şi consideri că alţii au sintetizat mai bine înaintea ta ceea ce ai de spus. Ideea este că viaţa este frumoasă dacă nu dai de prea multe „animale” în drumul tău. Şi dacă dai de ele, să faci tot posibilul încât să le ignori intrigile. Asta înseamnă că ştii ce vrei şi că, în esenţă, nu-ţi pierzi vremea cu explicaţiile inutile. Una peste alta mă destăinui vouă că am dispărut puţin ca să-mi pot împlini o parte din destin. Nu ştiu care, dar sunt sigură ca trebuia împlinită. Iar misiunea a fost încununată de succes. Nici nu se putea altfel, nu? 😛

Acestea fiind spuse, trebuie să vă mărturisesc că după lunga mea absenţă de pe blog şi detaşarea, într-o măsură mai mică decât aş fi vrut, de lumea reală – de tristeţea şi circul zilnice, mi-am deschis ochii şi am văzut că nu s-a schimbat nimic. Reîntoarsă în sat cu picioarele pe pământ remarc că lumea trăieşte la fel, o viaţă zbuciumată şi searbădă în acelaşi timp. Nimic nu s-a schimbat, chiar şi muncitorii care se fac că reabilitează strada Mihai Viteazu din faţa redacţiei nu au avansat mai mult de geamul meu. M-am convins prin propriile urechi vătămate azi adânc în simţurile lor de hărmălaia făcută de utilaje. Deh, este timp până la anu’. Până la urmă, să văd partea plină a paharului, am scăpat de traficul din faţa redacţiei, iar muzica utilajelor de la drumuri pare să fie mai prielnică inspiraţiei. Ceea ce nu vă doresc şi vouă 😀

Vizită fulger

PS. Ajutaţi Moldova! Detalii găsiţi la Oana.