Dincolo de ziduri

De vreo şapte ani şi ceva contemplu, zi de zi, fără nicio noimă, zidurile înalte şi scorojite care mi se arată în faţa ferestrei. Sunt destul de aproape să le văd bine, destul de departe să nu îmi dau seama ce se ascunde după ele. Strategic amplasate încât de la geam doar ghicesc, printre acoperişurile învechite de vreme, locul exact.

Zi de zi, când îmi sorb cafeaua, aceiaşi întrebare îmi trece de nu ştiu câte ori prin cap: oare ce o fi dincolo? E un ritual zilnic. Am trecut rar pe lângă ele, deşi sunt la vreo 100 de metri de casă, dar şi atunci am evitat să mă uit în sus. Am evitat, de teamă să nu alung misterul. Cred că zidurile acelea au suflet. Ar putea fi orice în spatele lor. Voi ce credeţi că se ascunde după ziduri?

PS. Din primăvară nu s-au schimbat în decor decât frunzele copacilor. Motiv pentru care am reluat postarea aşa cum am scris-o atunci. Întrebarea e aceeaşi, misterul pluteşte în continuare în aer de câte ori îmi sorb cafeaua…

Oraşul acesta…

Stăpânul vremelnic al Colţului de Rai îndemna poporul său la gândire pozitivă şi îşi motiva astfel succesul, neîmplinit întrutotul, în primul tur al alegerilor locale. Ca un supus cetăţean al acestui Colţ de Rai ce mă aflu, încerc şi eu un mic exerciţiu de gândire pozitivă.

Noaptea este un bun prilej de a cunoaşte un oraş pe de-antregul. Am luat-o la pas dinspre redacţie spre casă, în ideea de a-i mai da o şansă celui care îndemna la gândire pozitivă. Străzile sunt aproape pustii şi le poţi explora, fără să fii luat de valul mulţimii grăbite. Toată lumea se ascunde în cafenelele şi terasele cochete din Centrul Vechi, bine ascunse de ochii privitorilor indiscreţi, în spatele unei vegetaţii luxuriante abundente. Dinăuntru se aude muzică. Jazz. Oamenii ascultă jazz. În miez de noapte, oraşul e plin de lumini. Luminile calde se reflectă spectaculos în apa albastră a fântânilor arteziene apărute de nicăieri. Se reflectă pe clădirile vechi de sute de ani, care arată ca şi cum ar fi fost construite ieri. Privesc mută la acest joc al nopţii, iar în faţă îmi răsare, deasupra tuturor lucrurilor, diamantul alb. Biblioteca. Exact în Parcul Libertăţii. Se ridicase peste noapte pentru a reda libertatea de a decide poporului flămând de litere. O „reacţie” promptă, dar criticată de răutăcioşii vremii, care au catalogat-o în fel şi chip, fără temei.

Am mai făcut câţiva paşi. O nouă surpriză. Teatrul de Vară nu se mai demolase pentru a se contrui un complex comercial, în ciuda cârcotelilor presei. Rămas în paragină până nu de mult, edificiul îşi înnoise straiele şi primea, călduros, mii de melomani în fiecare seară. De afară am auzit zăngănit de chitară. E festival. Începe să plouă, dar mulţimea are unde să se adăpostească. Deşi, altfel, trăind fericiţi, oamenii au început să iubească ploaia.

E o adevărată plăcere să te plimbi prin ploaie. Apa se prelinge lin pe străzile asfaltate ca-n palmă, cântând iubirea oraşului renăscut. Peste Someş s-au construit terase suspendate la care oameni din toată zona, chiar şi din străinătate, vin cu miile în fiecare seara, îmbarcaţi în vapoarele care învolbură bătrânul râu. Priveliştea este de o linişte ameţitoare, iar timpul redevine eternitate…

Îmi mai trec prin gând fel de fel de lucruri. În oraşul acesta, oamenii sunt privilegiaţi. Ei nu mai muncesc de dimineaţa până seara pentru a-şi câştiga existenţa sărăcăcioasă, ci trăiesc la maxim. Muncesc atât cât trebuie, ca să mai aibă timp pentru nenumăratele cinematografe, pentru teatru, filarmonică şi toate concertele care se organizează zilnic în Colţul de Rai. Pământul s-a căscat pentru a face loc sutelor de locuri de parcare subterană gratuite puse de municipalitate la dispoziţia cetăţenilor. Şi pentru Metrou. Linia care leagă cochetul oraş de alte zone urbane din vecinătate. În oraşul acesta, copiii merg la şcoală fără grija că mâine nu vor avea pe ce ori cu ce scrie. În oraşul acesta, femeile sunt privilegiate. Nu mai merg să nască în Ungaria, ci au locuri în rezervele de lux care au fost amenajate în toate spitalele.

Adevărata viaţă de noapte se desfăşoară în ştrand. Locul în care edilii au investit cele mai mari sume. Spre dimineaţă, lumea se întoarce veselă din cafenele ori de la teatru. Toată deodată. Oraşul se animă la un semn, dar mulţimea se dispersează pe toate cele cinci poduri construite în timp record. Nu se mai stă la stop, deoarece el arată culoarea verde instantaneu. E tot timpul pe verde. Aşa simte el. Stopul…

Fără îndoială, în oraşul acesta oamenii trăiesc cu adevărat. Îşi trăiesc viaţa la maxim ca şi cum mâine nu ar mai fi. Mărturisesc împăcată: oraşul este frumos. Viaţa vibrează în fiecare colţ, se ascunde de privirile lunii. Un oraş plin cu porumbei, cu arbori şi grădini suspendate, cu fântâni din care apa ţâşneşte la fel de vie în fiecare zi, cu oameni binevoitori, atenţi, grijulii şi prietenoşi, care petrec şi iubesc…

Dimineaţă m-am întors pe acelaşi drum. Nu l-am mai recunoscut. Am visat?

Lalelele au confiscat Colţul de Rai…

Lucruri ciudate se întâmplă în Colţul meu de Rai. O explozie nemaipomenită de lalele… Au răsărit de nicăieri, peste tot. Sunt multe-multe. Mii şi mii. Roşii, galbene, albe şi portocalii. Au tulpină verde. Cele mai multe sunt roşii şi albe, cu tulpină verde. Da, ştiu, tulpina nu poate fi portocalie, roşie ori de altă culoare. Dar tulpina aceasta are ceva mai multă infuzie de galben. Şi are ţepi. Înţeapă. Iar lalelele obişnuite nu înţeapă. Acestea au săgeţi. Acestea ţintesc ceva. Îşi întorc capul după oameni şi-i provoacă. Le taie respiraţia şi îi îndeamnă să facă ceva. Ce? De ce au răsărit acum şi nu mai demult? De ce sunt atât de frumoase, parcă desprinse din Rai? De undeva vine şi răspunsul: acesta va deveni Oraşul Lalelelor. Hey, dar nu trăim în Olanda! Iar acesta obişnuia să fie oraşul nimănui. Ce s-a schimbat? Apa bătrânei fântâni ţâşneşte urâtă, de un albastru imperfect şi grotesc în preajma lalelelor. Urâtă ca şi cei care au avut ideea să o pocească. E un contrast hidos. E albastrul din săgeată. Săgeata care a împrumutat ţepi lalelelor. Florile acestea sunt o făcătură! Simbol al purităţii şi al primăverii, gingaşele au devenit mijloc de schimb…

În Colţul de Rai, lalelele rămân în subconştientul oamenilor, dar ei îşi văd în continuare de viaţă. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Unii fac curăţenie, alţii ultima probă la hainele cele noi. Hey, opriţi-vă puţin din drumul vostru! Staţi puţin şi uitaţi-vă în jur! Priviţi la oameni, vorbiţi-le şi ascultaţi-i! Priviţi lalelele şi gândiţi! Nu suntem mai buni, dacă nu mai avem loc pentru nimic în suflet! Dar ei nu se opresc. Se uită înainte şi pleacă… Lalelele rămân în urma lor. Vor înflori şi la anul. Poate atunci vor fi trandafiri. Poate altceva. Şi florile se reîncarnează odată la patru ani după chipul şi asemănarea celor care se folosesc de ele. Acum e rândul lalelelor. Sunt roşii şi albe, cu tulpină verde. Da, tulpina nu poate fi portocalie, deşi are ceva infuzie de galben. Şi înţeapă. Voi nu simţiţi? S-au deschis cerurile, deschideţi-vă şi voi inimile şi mintea… Primiţi lalelele, bucuraţi-vă, dar nu vă lăsaţi înduplecaţi de farmecul lor. Iertaţi, fiţi mai buni, dar nu uitaţi!

Dincolo de ziduri

De vreo şapte ani şi ceva contemplu, zi de zi, fără nicio noimă, zidurile înalte şi scorojite care mi se arată în faţa ferestrei. Sunt destul de aproape să le văd bine, destul de departe să nu îmi dau seama ce se ascunde după ele. Strategic amplasate încât de la geam doar ghicesc, printre acoperişurile învechite de vreme, locul exact. Zi de zi, când îmi sorb cafeaua, aceiaşi întrebare îmi trece de nu ştiu câte ori prin cap: oare ce o fi dincolo? E un ritual zilnic. Am trecut rar pe lângă ele, deşi sunt la vreo 100 de metri de casă, dar şi atunci am evitat să mă uit în sus. Am evitat, de teamă să nu alung misterul. Cred că zidurile acelea au suflet. Ar putea fi orice în spatele lor. Voi ce credeţi că se ascunde după ziduri?

Mai târziu, dar vine…


La noi toate se întâmplă mai încet, ca şi la ardeleni, dar important este că se întâmplă. A venit primăvara şi în Nord-Vestul meu …