Trofee de campanie

La finalul unei campanii electorale lungi şi obositoare, tragem linie, adunăm şi decidem la vot. Cei care vom participa. Restul vor trebui să se obişnuiască cu decizia celor care votează. E adevărat, românii sunt din ce în ce mai dezinteresaţi de alegerea şefului statului. O dovedesc cifrele privind prezenţa la urne începând cu 1990. Dacă atunci au mers la vot aproape 86% dintre cetăţeni, la prezidenţialele din 2004 participarea la urne a scăzut la 58,93%, pentru ca la cele mai recente alegeri organizate în acest an, europarlamentarele, să se ajungă la o prezenţa la vot de doar 29,11%. Având în vedere că miza acestor alegeri este mult mai mare, este de aşteptat ca participarea la vot să fie mai ridicată decât la euroalegeri, însă este greu de crezut că va atinge rata de participare de la prezidenţialele din 2004. La acest trend descendent mai contribuie şi lehamitea generală faţă de politicieni. Nici candidaţii nu au încercat, măcar pe final de campanie, să demonstreze că sunt buni şi la altceva decât la circ.

Candidaţii au bătut ţara în lung şi-n lat, s-au bătut în promisiuni, s-au dat în stambă la festivaluri şi au făcut tot ce altfel ar fi fost imposibil de închipuit în alte condiţii. Candidaţii şi echipele lor de campanie au alergat la 1.400 de festivaluri, petreceri câmpeneşti, spectacole şi baluri, în patru luni, din care 90% au fost organizate din bani publici. Însă, deşi campania s-a desfăşurat cât a fost anul de lung, după zicala porcul se îngraşă în ajun, principalii candidaţi au reuşit abia pe ultima sută de metri, aseară, să cadă de acord asupra termenilor organizării şi să participe la o dezbatere electorală. Restul dezbaterilor organizate la televiziuni au fost neinteresante şi plictisitoare. Ca de altfel toată campania.

Cu ce am rămas în urma acestei campanii? Personal am rămas cu un gust amar, cu o scrisoare personalizată şi o brichetă de la Mircea Geoană, cu o scrisoare adresată tuturor românilor de la Traian Băsescu, cu un calendar de la Crin Antonescu şi cu un pix şi un carneţel de la Sorin Oprescu. Alţi români au fost probabil mai norocoşi şi au primit, pe lângă materialele de propagandă obişnuite din hârtie, tot felul de brelocuri, brichete, pixuri, pungi, insigne, şepci sau găleţi de toate culorile politice. În unele zone din mediul rural, pliantele portocalii au fost înlocuite cu lei (sute), făină, zahăr, ulei şi chiar lemne de foc.

Indiferent cu ce gust am rămas în urma acestei campanii trebuie să votăm. Nu cu cel care ne-a dat ceva palpabil, ci cu acel candidat în care avem cât de cât încredere. Avem ocazia să le demonstrăm că suntem altfel decât ei, că ne facem datoria de cetăţeni responsabili deplasându-ne la urne. Chiar dacă va trebui iar, încă o dată, să strângem din dinţi când punem ştampila şi să votăm un candidat doar pentru că nu vrem să ne reprezinte altul. N-am lipsit niciodată de la vot, iar lehamitea este mai mare ca niciodată. Ştiu însă că ar fi mult mai mare dacă n-aş merge. Ştiu că astfel votul meu nu va putea fi măsluit. Probabil sunt alegerile la care s-a vorbit cel mai mult despre posibile fraude. De aceea mi-am reamintit un slogan de la prezidenţialele de acum patru ani: Nu pot ei fura, cât putem noi vota! Vremurile sunt altele, ei sunt altii, dar mergând la vot ne putem asigura că voinţa noastră va fi respectată.