Labirint obligatoriu. Lectură obligatorie.

Un fişier misterios apare în calculatorul meu (C:\MyDocuments\Pictor de curte). Mi se deschid în nas, una după alta, 195 de file. O listă lungă de nume. Broboane de sudoare mi se răsfrâng pe tâmple. Dau „find” şi nu mă regăsesc, drept pentru care îmi revin destul de repede. Îmi dau seama rapid că nu este nici despre tranziţie, nici despre privatizare, nici lista cu medicamente compensate sau despre cursul dolarului, nici cu NATO sau UE nu e. De aici am pierdut firul. Am intrat într-un labirint din care nu mai ştiu ieşi. Nu sunt fetiţa care poate crea ieşirea printr-un simplu gest de ştergere cu buretele.

Gata! Sunt pierdută! Am pierdut firul şi stau să mă gândesc că nu mai ştiu ce am făcut toată după amiaza. Îmi amintesc că am fost la muncă. Nu, nu la muncă. A scrie nu e tot una cu a munci. Da, mă rog, am fost la redacţie, apoi am sunat-o pe mama care nu mi-a spus că i-a căzut faianţa sau că nu mai are nu ştiu ce în frigider (a se înţelege că nu-mi aduc aminte mai nimic :D). Îmi amintesc, totuşi, că, în afară de acele ore pierdute definitiv şi iremediabil din cipul meu, toate lucrurile s-au desfăşurat normal. Doar atunci s-a petrecut ceva memorabil. Ceva ce nu trebuia să uit. Ceva ce trebuia să-mi rămână întipărit în minte. Ceva despre care trebuie să povestesc şi altora. Dar ce?

Între timp, „Pictorul de curte” a dispărut din calculator. Fără urmă. Misterios. Aşa cum a apărut. Disperată, caut indicii, dar nimic. Zăresc apoi pe canapea o carte aproape violet (!), „Labirint obligatoriu” de Lucia Verona. Are chiar 195 de file. Va trebui să o recitesc pentru a regăsi pictorul. E lectură obligatorie! Voi o puteţi comanda de aici.

Şi, totuşi, ce am făcut în orele pierdute din memorie?

PS. Nu ştiu cum se face dar am nimerit într-o lume a scriitorilor. Încep să mă simt mică şi nesemnificativă. Un mai vechi amic din blogosferă, Nea Costache, şi-a publicat prima sa carte, „O viaţă împreună”, scrisă capitol cu capitol pe blog. Cea mai nouă apariţie îi aparţine jurnalistului Călin Hera, „Îmi pun singur miere în ceai”. Sună mai mult decât bine. Cum fac rost de cărţile astea?

Două lumi …

Am nişte dileme sau ce or fi. Lucrez de 12 ani în presă. N-am aşteptat niciodată laude şi nici altceva. Scriu din convingere, scriu cum simt, scriu ce cred. Recunosc că aprecierile la unele articole mi-au prins bine. Mi-au dat mai mult curaj, mi-au dat avântul necesar şi forţa de a continua, dar nu le-am cerut niciodată. Nu am râvnit nicoodată la vreo recunoaştere. Am scris ca să-mi hrănesc dorinţa de a se face, într-un fel, dreptate. Blogul mi-a adus, apoi, un feed-back permanent.

Ciudăţenia abia acum vine. Oameni pe care îi ştiu de mulţi ani nu mi-au spus niciodată că le-ar fi plăcut în mod deosebit vreun articol de-al meu ori că le-a displăcut (Sunt convinsă că le-a plăcut, dar n-au zis nimic 😀 Da, sunt modestă 😛 ), dar mă opresc pe stradă să-mi spună că-mi citesc blogul şi că le place chiar foarte mult, ba chiar mă trag de mânecă sau îmi dau telefoane dacă nu scriu câteva zile. Ce m-a surprins e că nu credeam că aceşti oameni folosesc computerul! Tot aşa, oameni pe care nu am avut plăcerea să-i cunosc în realitate, îmi apreciază sau nu articolele din ziar pe care le-au descoperit citindu-mă pe blog. Ciudat cum se întrepătrund lumile astea două.

Recunosc la rându-mi că îi citesc pe unii ziarişti ( în ziarele la care publică) cu mai multă plăcere după ce i-am descoperit şi pe blog. Primul care-mi trece prin cap e Călin Hera, pe care îl puteţi citi aici, aici sau în EVZ, dar mai sunt şi alţii.

Nu-mi dau seama de ce se întâmpla acest lucru. O fi de „vină” încrederea câştigată prin fiecare cuvânt scris, prin fiecare comentariu, prin fiecare răspuns? Voi ce credeţi?