Cetăţeanul de onoare Băsescu

Băsescu vrea musai să fie cetăţean de onoare al ultimei brazde de pământ eliberate în urmă cu 65 de ani. În ultimele zile, primarul Careiului a fost supus la intense presiuni din partea Guvernului, a Prefecturii şi a PD-L Satu Mare pentru a organiza o şedinţă extraordinară cu unicul scop de a obţine acordul Consiliului Local în vederea acordării titlului de cetăţean de onoare preşedintelui Băsescu.

Titlul ar urma să fie înmânat cu ocazia participării preşedintelui Băsescu la manifestările organizate duminică, cu ocazia Zilei Armatei Române, la Monumentul Ostaşului Român din oraş.

Spre ghinionul celor care fac presiunile, acordarea unui asemenea titlu nu are nicio justificare. Titlul de cetăţean de onoare se acordă personalităţilor care s-au născut în localitatea respectivă sau personalităţilor care au făcut ceva pentru dezvoltarea sau recunoaşterea oraşului. Preşedintele Băsescu nici nu s-a născut în Carei, nici nu a făcut ceva notabil pentru Carei. Doar anul trecut a poposit în oraş timp de o oră la manifestările organizate de Ziua Armatei.

Cum duminică vom fi oficial în campanie electorală, pedeleii mai vor şi să adune toţi veteranii de război ai Ardealului la Carei pentru a le acorda distincţii prezidenţiale.

Până reuşeşte PDL să îndeplinească ca la carte pretenţiile stăpânului, confirmarea oficială şi programul oficial al vizitei de duminică întârzie.

Hai s-o facem, doamnă! Hă, hă, hă …

Traian Băsescu a evoluat de la „hai s-o facem pe masă” cu o ziaristă, la „hai s-o facem, doamnă”, adresându-se unei doamne care cerea să se tragă în poză cu el. Asta se întâmpla azi, la Carei, unde şeful statului a participat la manifestările de Ziua Armatei, un bun prilej de a face o baie de mulţime. Mai lungă şi mai spumoasă decât ceremonia în sine. Presărată cu pupături, îmbrăţişări, zâmbete şi lacrimi.

Preşedintele a dat mâna cu cei prezenţi la manifestări, a discutat cu oamenii, şi-a făcut poze cu ei, i-a pupat şi i-a îmbrăţişat, iar la un moment dat chiar i-au dat lacrimile la auzul urărilor care i se făceau din mulţime, oamenii lăudându-l şi urându-i să aibă sănătate. „Apăraţi-l! E cel mai bun preşedinte!” – a strigat către militari un om pricăjit, ce duhnea de la o poştă.

La un moment dat, o doamnă, care ceruse insistent să se pozeze cu preşedintele, se pierduse în mulţime, iar când Băsescu a zărit-o, i-a spus: „dac-am spus c-o facem, hai s-o facem, doamnă!”. Hă, hă, hă. Şi a făcut-o. Poza.

2 plus 2 fac 4 din patru în patru ani

Doi plus doi fac patru din patru în patru ani şi doar dacă e vorba de ani electorali. Suntem în an electoral, în prag de alegeri, iar regula a fost confirmată. După patru ani în care Ziua Armatei a fost sărbătorită la Carei, ultima brazdă de pământ eliberată de sub ocupaţia străină, pe toate datele posibile, mai puţin pe 25 octombrie, azi a sosit vremea ca 2 cu 2 să facă 4. Adică, armata să fie sărbătorită de ziua ei în locul acela în care şi-a demonstrat forţa în urmă cu 64 de ani, eliberând ultima brazdă de pământ românesc.

Memoria ostaşilor care au murit atunci şi salutul pentru puţinii veteranii rămaşi să ne povestească ce s-a întâmplat în acele vremuri, pentru ca noi să ne obţinem libertatea, au fost onorate la nivel înalt. Şi asta se întâmplă tot din patru în patru ani şi tot în ani electorali. Azi, prezenţa şefului statului la Carei a fost una fugitivă şi mai mult electorală, dar a existat bunăvoinţă. Altfel, aşa cum au fost programate iniţial, manifestările trebuiau să aibă loc ieri la Carei, într-o batjocură totală faţă de simbolurile naţionale şi faţă de istorie.

Traian Băsescu a marcat evenimentul, ca şi pe oricare altul. A venit, a vorbit scurt, a depus o coroană de flori la Monumentul Ostaşului Român, a făcut o baie de mulţime mai lungă chiar decât manifestările dedicate Zilei Armatei şi a plecat.

Numai mie mi se pare sau ne este ruşine să fim mândri, să ne celebrăm libertatea? Am impresia că toate manifestările acestea se fac doar ca să fie marcate, fără să ne mai gândim la semnificaţia acestor zile. Fără să ne gândim ce am fi fost azi dacă în urmă cu 64 de ani nu am fi fost eliberaţi pe deplin. Ne amintim de soldaţii noştri doar atunci când devin o ştire murind în războaiele altora. Azi îi comemorăm pe cei care au murit pentru libertaetea noastră şi am impresia că nici oficialii din armată nu iau în serios evenimentul, dar nici noi, cei mulţi. Adesea, ca şi azi, am impresia că nu avem niciun pic de consideraţie faţă de propria noastră istorie.