Remember 14 Mai 1970

inundatii2

În urmă cu 39 de ani, apele învolburate ale Someşului înghiţeau tot ce le-a stat în cale: 56 de oameni şi-au pierdut viaţa, mii de sinistraţi, sute de case au fost dărâmate şi peste 100.000 de hectare de terenuri inundate. Sătmarul din dreapta Someşului se afla sub ape. Semnele acelor inundaţii se văd şi azi pe construcţiile vechi din oraş. Râul se tranformase într-un adevărat fluviu luând cu el tot ce întâlnea în cale. Au fost cele mai catastrofale inundaţii din istoria oraşului.

Dincolo de tragedie, ce a rămas apoi în memoria colectivă a sătmărenilor a fost solidaritatea de care au dat dovadă toţi. Cu mic cu mare, sătmărenii au reconstruit în scurt timp tot cea ce râul învolburat stricase în doar câteva ore. Oameni din toată lumea (de atunci datează înfrăţirea cu oraşul olandez Zuptfen) au sărit în ajutorul sătmărenilor într-un gest nemaiîntâlnit de solidaritate. Ulterior, la jumătatea anilor 90, edilii urbei au hotărât să marcheze momentul prin organizarea în această zi a Zilei oraşului Satu Mare. Au venit alţii cu idei noi. Ziua oraşului a fost mutate în altă dată, schimbată de la an la an, fără vreo semnificaţie.

Azi, la 39 de ani, autorităţile au uitat şi de morţi dar şi de gestul de care au fost capabili sătmărenii după aceea. Cred că avem nevoie să ne uităm înapoi şi să ne amintim, să reînvăţăm ceea ce ştiam: să ne iubim şi să fim solidari.

Mai multe poze găsiţi aici.

Viaţă de sinistrat

 „Aşa trăiesc sinistraţii în România. Casă europeană de secol XXI. Ne bucurăm că suntem cetăţeni europeni. Jos PNL. Hai Europa!”

Mesajul tronează de câteva zile pe ceea ce a mai rămas din casa din localitatea Bogdand a singurului sinistrat din judeţul Satu Mare, în urma inundaţiilor din luna iulie. Un întreg judeţ, care cică are un ministru, nu a reuşit să ajute o singură familie năpăstuită. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc ce s-a ales de viaţa sutelor de sinistraţi din Moldova…

Mai există pasiune

Mă tot gândeam de o vreme să scriu despre nedreptatea pe care o fac tot mai mulţi, în lumea reala ori virtuală, de a bagă în aceeaşi oală jurnaliştii care muncesc cu pasiune, fără niciun interes înafară de acela de a-şi face meseria de care s-au îndrăgostit, cu analiştii-pupincurişti care aleargă de la o televiziune la alta preaslăvind ori vărsându-şi cu sârg năduful, adesea în necunoştinţă de cauză, despre toate subiectele “arzătoare” ale ţării, posibile şi imposibile. I-am spus de mai multe ori Japonezului că există mulţi jurnalişti care îşi fac meseria cu pasiune şi cu onestitate, în presa scrisă, la radio ori la TV, şi că nu sunt vânduţi toţi mogulilor, oricare or fi ei.

Vlad Petreanu o confirmă nemaipomenit de bine într-un articol de pe blogul său. După ce-l citiţi, nu aveţi cum să nu fi-ţi de acord cu el. Mi-am permis să-l preiau, pentru că ar fi mare păcat să îl rataţi.

 

„E-n felul următor:

Inundaţii. Reporterul se aruncă în maşină, cu operatorul şi cu inginerul de SNG şi se trambalează cu toţii sute de kilometri spre locul de unde fuge toată lumea. Nici unul n-a avut timp să-şi facă bagajele. Dacă au noroc, îşi cumpără de la un magazin răsărit pe marginea drumului nişte chiloţi, ciorapi şi tricouri.

Apoi o ţin langa, zile-n şir, prin apă, prin ploaie. Dorm pe-apucatelea, intră în direct la comanda unor producători nervoşi, care ţipă la ei, la care ţipă şi ei, filmează, scriu, intervievează, transmit, cad în bălţi, fac băşici la picioare, put, încearcă să-şi usuce noaptea ciorapii şi pantalonii, blestemă magazionerul care le-a dat pelerine de ploaie rupte, ţin obiectivul aburit al camerei la lampă, suflă-n circuitele SNG-ului, mănâncă pe sponci, înjură echipamentele care se strică, se milogesc pe la colegi să le-mprumute o casetă, ajută refugiaţii, se ceartă cu jandarmii, se tocmesc pentru 10 litri de motorină cu un tractorist, salvează un căţel şi trei copii, zboară cu tărtăreţe numite pompos elicoptere, aleargă la un alt “live-point”, urlă la şefii care urlă la ei, bocesc de draci, fumează până li se face rău, sug cafea pe unde-apucă, fug de viituri, dar numai un pic, pentru că trebuie să tragă şi nişte cadre şi sunet, numără morţii, aleargă după dom’ preşedinte şi după dom’ ministru, se roagă pentru o declaraţie, sunt îmbrânciţi de SPP, li se descarcă telefoanele când au mai mare nevoie de ele, îşi scrântesc gleznele prin gropi ascunse, dorm pe ei când au 5 minute răgaz, sunt treziţi de un redactor agitat degeaba, care nu ştie pe ce lume e, cad în depresii şi ies din ele prin accese de furie la transmisiunile ratate, vorbesc cu sinistraţii care le plâng pe umăr, se încarcă de tragedie şi se eliberează la fiecare reportaj. Şi-o iau de la capăt, zi după zi.
La un moment dat, în redacţie, un şef uscat, curat şi pomădat se gândeşte c-au suferit destul şi vrea să aducă echipa acasă, la odihnă şi recuperare.
Când aud, oamenii de pe teren, care arată deja ca supravieţuitorii Marii Retrageri a lui Napoleon, revarsă un potop de înjurături: “ce, suntem proşti, nu ne facem treaba bine, de ce ne aduceţi înapoi?”
Iubesc aceşti jurnalişti nebuni. Ei ţin toată industria în spate prin pasiunea lor.”

 

Şi eu îi iubesc! Ce şef bun e Vlad! 🙂 Brusc mi s-a făcut dor de zilele în care eram reporter de teren şi umblam de dimineaţa până noaptea şi de noaptea până dimineaţa pe coclauri.

PS. RSS-urile ce le-am instalat zilele acestea în dreapta blogului sunt de „vină” pentru că am găsit articolul. Mai sunt şi alţii noi pe acolo.

Blestemul numit Maja

Plouă. O ploaie de toamnă în plină vară, care nu mai dă semne că ar vrea să se oprească. În oraş se curăţă străzile, lumea stă în case. Viaţa decurge normal. E vară, dar plouă ca şi toamna. Nimic nou, toţi ştim că vremea e capricioasă.

La câteva zeci de kilometri de Satu Mare, o simplă ploaie distruge sute de vieţi. Cu o ritmicitate de invidiat, în alte condiţii. Un fir de apă de care până nu demult doar sătenii auziseră, se face cunoscut peste tot. Îi spune Maja, pârâul sau valea Maja. Când plouă, se umflă şi dă pe afară. Presa îi spune „potop”, deşi niciunul nu vom ajunge să ne amintim „Potopul”. Sătenii spun că s-a supărat cerul, dar că nu e prima dată. Pe când erau copii, cerul se supăra la fel de des, dar ploaia nu era atât de distructivă. Firul de apă din care se adăpau animalele curgea lin. Chiar şi acum, în perioadele călduroase, Maja poate fi trecută la pas. În unele locuri, e mult spus o vale. E un şanţ mai mare, care acum s-a supărat. Vrea mai mult. Îşi cere teritoriul. Egoişti, aleşii neamului nu vor să i-l dea. Şi o lasă să-şi facă de cap. Adesea (de două trei ori într-o vară), an de an, fata bătrână spală drumurile pline de hârtoape şi casele aşezate în buza ei. În fiecare zi cât poate. De vreo cinci zile, cu fiecare ploaie care cade, Maja se hrăneşte cu indiferenţa celor care s-au adăpat an de an din ea.

Maja e pe an ce trece tot mai rea. Nu poate fi înduplecată. Pompierii înalţă baraje peste baraje, Maja le ia cu ea. E flămândă şi răzbunătoare. Ea îşi vrea doar cursul, vrea să curgă lin, să fie curăţată şi îngrijită, ca şi cum ar fi copilul lor. Ei, nimic! Ei se încăpăţânează să o lase orfană. Iar ea se încăpăţânează să lupte. Şi ia tot ce găseşte în cale. Vitează, după ce a cucerit noi teritorii, Maja învolburează Crasna. Nu mai este doar lupta ei. Este şi a râului care de ani de zile îşi cere şi el raţia.

An de an aceeaşi poveste. Aceeaşi rugă către ceruri. Iar cerurile plâng şi se răzbună. Oamenii îşi plâng sărăcia şi iresponsabilitatea înalţilor oficiali de la Mediu. Maja e numele blestemului câtorva mii de suflete din sud-estul judeţului Satu Mare. Ţara aceasta este plină de blesteme! Doar numele diferă.