Poze şi nimic altceva

Nu zic nimic, ca şi cum aş fi scris ieri pe blog 😛 Pe cei care îmi duceţi lipsa vă aştept la o cafea 🙂 Aş cere prea mult dacă aş zice că vreau iar concediu? 😀

Fiecare piatră are o poveste pe ţărmul Adriaticii

sculpturi

Istoria o găseşti la tot pasul în Italia

caorle centru

Lumea face plajă în văile Dolomiţilor

plaja la munte

Probabil căutam comori

je

Prin poarta timpului în Viitorio Veneto

viitorioveneto

I’m back…

Era şi timpul, nu? Am revenit cu forţe proaspete şi nu pentru că mi-a fost prea frig pe unde am umblat, din contră. Azi sunt zgârcită cu vorbele, dar vă dau poze 😉 Bine v-am regăsit! 🙂

plaja caorle

satmareanca

marea adriatica

lacul barcis

noi

lacul sfanta cruce

La dolce vita

În sfârşit! Am ajuns acolo unde este net pe toate gardurile. Dar nu sunt garduri! Am în schimb net, dar timp mai puţin. Vă mulţumesc pentru toate mesajele şi promit ca zilele acestea să scriu mai des. O parte din cadouri le am, altele încă le caut. Vania, deocamdată doar am trecut prin Viena, cadoul la întoarcere 🙂 Viaţa în concediu este chiar dolce…

Satmareanca la Vajont

Concediul a început cu un apus de soare mirific (pozele când ajung acasă) pe autostrada din Ungaria. Să vă spun că m-am enervat? M-am enervat aşa cum fac de câte ori când trec prin ţara vecină, de ciudă că noi nu avem autostrăzi ca şi ei. Dar mi-a trecut rapid. Bine că le putem folosi pe ale lor. Am ajuns rapid în Austria, unde intri ca prin brânză de când Ungaria (iar ea) a intrat în Schengen. Te simţi liber cu adevărat. Nu am putut rata pe traseu donut’s-ul glazurat cu ciocolată Milka şi cârnaţii înveliţi în şuncă de la popasurile „Old times”. Răsăritul de soare al primei zile de concediu l-am prins în Italia, atât cât l-am văzut după nenumărate cutii de redbull.

Multe poţi face în Italia, foarte multe. Toate minunăţiile naturii sunt la un pas de tine. Îţi taie răsuflarea şi, foarte important, sunt foarte accesibile. De fiecare dată descoperi altceva. Mări nesfârşite şi munţi infiniţi…

Adriatica la Caorle

Marea Adriatică, în regiunea Venetto, la Caorle (foto 2) se aseamănă în multe privinţe cu a noastră, doar că este mult mai civilizată, iar plajele mult mai întinse. Până să ajungi în mare eşti nevoit să treci printr-un soi de Sahară care devine insuportabil de fierbinte la orele amiezii. Pe mal, valurile refluxului aduc mii şi mii de scoici (foto 3) şi alge care emană mirosuri nu tocmai plăcute. Nisipul seamănă mai degrabă cu un soi de pulbere fină, aurie, decât cu ceea ce suntem obişnuiţi. Plouă din senin aşa cum se şi opreşte. Vântul suflă cu putere împrăştiind peste tot nisiul fin, pentru ca după cinci minute să răsară soarele. Fierbinte, mult prea fierbinte. Valurile Adriticii aduc însă o briză răcoroasă, precum apa ei. Brrr. Dar face bine la ten. M-am răsfăţat patru dimineţi sub soarele ce încălzea din belşug Adriatica, între furtuni de nisip şi nori neprietenoşi care dispăreau subit. Da, m-am făcut precum ciocolata, dar am reuşit să nu mă ard, ceea ce este o adevărată performanţă la cât de încolţit era soarele.

Plaja dupa un reflux

Marea ca marea, dar munţii sunt fenomenali. Toropeala mare de peste zi (în jur de 30 – 34 de grade C), cu o umiditate în atmosferă greu de suportat, m-a determinat să mă retrag de câteva ori în munţi. Nu-ţi vine să crezi că după numai o jumătate de oră de mers cu maşina, după ce nu suportai nicio haină pe tine, simţeai nevoia să îţi pui inclusiv o şubă dacă o aveai la îndemână. Celebra staţiune de schi Piancavallo părea mai populată decât litoralul, la umbra brazilor seculari. Dolomitii sunt impunători, cu stânci semeţe, care ascund în inima lor o mulţime de lacuri şi alte minunăţii. Important este că la toate aceste peisaje se ajunge foarte uşor. Drumuri impecabile, tuneluri, poduri şi toată infrastructura necesară pentru un turism adevărat. Lacul de la Barcis (foto 4) este o adevărată oază de relaxare, unde turiştilor li se pun la dipoziţie toate ustensilele necesare pentru a petrece o zi răcoroasă. Undeva mai sus, începe Parcul Natural Dolomiti Friulante. La Vajont există un adevărat ecomuzeu, dacă i se poate spune aşa. O stâncă uriaşă ce s-a dezlipit de pe un munte prăvălindu-se într-un baraj şi prăpădind un sat întreg a lăsat în urmă un peisaj de vis. Un lac albastru ca lacrima în buricele munţilor care se înalţă impunători printre nori (foto 1).

Italienii sunt sociabili, iar prigoana românilor pare doar o problemă discutată la TV. Românii nu au nici mai multe şi nici mai puţine probleme decât aveau înainte. Contează gradul de integrare în societate al fiecăruia. Am auzit tot felul de poveşti. Italieni care au divorţat pentru românce, italieni care cred că România e o ţară cu drumuri de pământ în timp ce ei nu au trotuare (!!!) peste tot în oraşe. Ceea ce face imposibil mersul pe jos chiar şi pe distanţe mici.

Normal, pe lângă mare şi munte, în Italia se şi mănâncă bine şi se face shopping la greu. Deşi faţă de Austria, de exemplu, Italia este mult mai scumpă. În plus, mai are dezavantajul că aproape toate magazinele sunt închise 2-3 ore în jurul prânzului. Unde mai pui că în cafenele nu se fumează deloc, decât acolo unde există terase. Şi nu există peste tot. Pe malul mării erau, dar cam atât. Iar pentru o zi de shopping ai nevoie de câteva pauze de cafea. Motiv pentru care am preferat să hoinăresc mai mult şi să admir pesajele decât să-mi pierd vremea prin magazine. Dar, la vita e bella în concediu în Italia!

La racoarea lacului Barcis

Astăzi, în jurul amiezii, am ajuns în Austria, la Klagenfurt, la 250 de km de locul în care am petrecut prima parte a concediului. Altă viaţă! Sunt din nou înconjurată de munţi, pe malul lacului Worthersee. Peste tot unde te uiţi în jur dai doar de vârfurile lor. Nu ai cum să scapi. Te simţi ca şi prins într-o capcană, fără şansa de a evada. E un sentiment ciudat, dar îţi oferă senzaţii greu de descris privindu-i. Şi, chiar dacă plouă, ai şansa să o faci din interiorul primitor al cafenelelor. Cafenele în care se fumează! Normal că a fost primul lucru ce l-am făcut. Cum cu cine? Cu draga mea prietenă Carmen, pe care sunt nespus de fericită să o revăd. Acum fug la o bârfă. Şi la muls vaca 😀

PS pentru Oana, Cella şi alţi curioşi. Am terminat Şarama. Aviz amatorilor! Nu faceţi ca mine. Nu citiţi Şarama în concediu, în special dacă sunteţi la munte. Sperieni, grumi şi elfi cu săgeţi otrăvite par gata să vă atace prin ceaţa deasă ce se lasă peste crestele munţilor, precum în Ţinutul Nimicului. Unde mai pun că până am dat-o gata în primele zile de concediu am fost un anti-model de socializare 😀

La drum!

Conspiraţia s-a prelungit ceva dar a luat sfârşit, iar eu îmi iau tălpăşiţa spre o lume mai bună. Spre Vest, că e mai aproape. O iau aşa: Budapesta -Viena – Klagenfurt – Udine şi dacă toate merg bine dimineaţă ajung în Nordul Italiei la Pordenone. Între mare şi munte. Câteva zile o să mă răsfăţ sub soarele Adriaticii, iar alte câteva mă voi ascunde la umbra Dolomiţilor italieni, la Piancavallo. Asta e prima săptămână, în care nu voi prea avea acces la internet. Se pare că nu a ajuns RDS-ul pe acolo. Dar promit să caut din când în când un internet-caffe. În a doua săptămână mă voi relaxa în sudul Austriei, în Klagenfurt. O zonă cu munţi înalţi şi multe lacuri, pe care o ador. Dar nu vă spun mai multe căci nu o să am ce scrie după. A, era să uit, acolo este net pe toate gardurile :)))

Oana a deschis o listă de cadouri, cei care doriţi vă puteţi spune doleanţele la ea sau aici, cu subiect şi predicat 😀

La capătul lumii

Uneori am senzaţia că trăiesc la capătul lumii. Capătul în care nu se întâmplă nimic, capătul în care o mână spală pe alta, capătul în care toate lucrurile rele pot fi ascunse sub preş, pentru că, nu-i aşa, e bine să trăim în armonie perfectă unii cu alţii. Alteori simt că un zid imens ne desparte de restul ţării, tot ce se întâmplă în capitală ori aiurea în spaţiul carpato-danubian mi se pare desprins dintr-o altă lume. O lume îndepărtată şi necunoscută mie. Toate îmi trec prin faţa ochilor, dar rămân suspendate undeva dincolo de ecranul televizorului. Mă simt ruptă de lume, suspendată între cer şi pâmânt, izolată în acest loc prin ziduri create din nimic.

Capătul lumii e şi mai departe, dacă pot spune aşa, atunci când mă gândesc la o călătorie spre Bucureşti cu trenul. Asta înseamnă 13 ore! Nici nu vreau să-mi treacă vreodată prin cap că aş putea merge la Marea Neagră cu „Mangalianul”. Faci aproximativ 20 de ore. În lumea vitezei, eu nu mai înţeleg, de fapt, în ce lume trăim. Suntem cumva rupţi şi separaţi de ea.

Ciudat că lumea nu mai pare atât de îndepărtată când privesc spre Vest. În zece minute trec zidul, iar lumea pare liberă. Or fi sechele antice, deşi eram copil pe vremea izolării noastre încât să mă fi marcat. De exemplu, litoralul Marii Adriatice – coasta croată – este la vreo zece ore de mers cu maşina din Satu Mare. La fel şi marea noastră. În mod ciudat, Adriatica mi se pare mult mai aproape. Ca o concluzie, recunosc că am probleme serioase de orientare 😀