Pe lângă excepţii

Ea este muncitoare. Abia ce a început luni munca după o lună de şomaj tehnic. S-a întors la serviciu cu teama că va fi disponibilizată, la fel ca şi alţi circa 8.000 de sătmăreni care lucrează în cele patru mari fabrici din oraş, afectate din plin de criza financiară. Într-un gest de solidaritate nemaiîntâlnit în alte domenii, la propunerea patronatului, colegii ei au convenit să le fie redus programul de lucru, implicit şi salariile, pentru a nu ajunge pe drumuri. Soţul ei este deja şomer, deoarece lucrează în construcţii. El ia un ajutor de şomaj de 500 de lei/lună, ea speră ca salariul ce-l va lua de acum înainte să nu fie mai mic de 600 de lei. Pentru că nenorocirea nu vine niciodată singură, s-a îmbolnăvit de inimă. A fost trimisă de medicul de familie la un consult de specialitate la Spital. Specialistul, medic pensionar, a invitat-o frumos la un consult la cabinetul său particular. Femeia nu a crâcnit şi a făcut întocmai. Aşa cum a procedat şi atunci când a plătit consultaţia: 40 de lei. Fiica lor este elevă în clasa a XII-a. Numai pentru meditaţii plăteşte lunar 100 de lei. Dascălul, acelaşi ca şi la cursuri, este profesor pensionar. Ei nu merg nici la teatru. Acesta este motivul pentru care nu le-am plâns de milă nici actorilor, nici medicilor şi nici profesorilor pensionari.

În acest moment, în România există o categorie mult mai mare şi mai lată pentru care ar trebui să ne crizăm – categoria şomerilor, a românilor care muncesc la privat pentru salariul minim ori ceva mai mult şi pentru pensionarii aceia ce iau lunar 2 -3 lei ori cu 200-300 de lei. Nu că viaţa ar fi cu mult mai roz pentru cei care au venituri de 500 – 600 de lei. Nu e vorba despre câteva sute de oameni, ca şi în cazul excepţiilor de la mult mediatizata lege, ci de sute de mii ori poate chiar milioane. Aş vrea să văd o lege pentru această categorie de români. Dacă nu e cu putinţă chiar o lege, măcar o excepţie. De ani de zile, cei care au ieşit în stradă şi au ameninţat cu tot soiul de proteste nu au fost amărâţii ăştia, care au dus-o întotdeauna prost, ci cei care fac parte, totuşi, din clasa medie.

În ianuarie 2009, zeci de mii de români au rămas fără locuri de muncă, cu ajutor de şomaj mizer. În România lui 2009, salariul mediu este în jur de 1.000 de lei. Tot în ianuarie 2009, câteva clase socio-profesionale plătite de stat vor cu orice preţ salarii mai mari, şantajează şi ameninţă că vor ieşi în stradă. Uitând de sporurile de cretă, de stres, de radiaţii şi de ce or mai fi. La milioanele de români care trăiesc din nimic se mai gândeşte cineva? Îmi permit să mă întreb, pentru că mi se pare nedrept să pledăm la infinit pentru unele categorii socio-profesionale, care au venituri mai mari decât cei din mediul privat care contribuie pentru salariile bugetarilor.

Cine se mai gândeşte azi la ţăranii aceia amărâţi, care au o pensie de câţiva lei aruncată în lehamite de stat? Ei nu au nevoie de nimic ca să supravieţuiască. Nu depind de nimeni. În final, se pot lipsi şi de bătaia de joc a statului care se numeşte pensie. Pentru ei bezna, frigul, sărăcia şi foamea sunt la ordinea zilei. Iar noi ne consumăm energiile urlând că s-ar putea să rămânem fără gaz, că nu ştiu ce mari actori, medici ori profesori au pensii de „doar” 1500 de lei, la care se adaugă salariul de „doar” 1.500 de lei. Nu spun că nu ar merita mai mult, dar cei despre care vorbesc eu de ce nu merită şi ei măcsr puţin mai mult?

Crizându-se politic cu diverse subiecte, fără absolut niciun stil şi fără vreun folos pentru cei mulţi (ăia fix 66 la sută care i-au votat), aleşii noştri au cam uitat de criza aia reală ce a pus stăpânire pe România. Iar când şi-au adus aminte, au schimbat imediat subiectul. Cel puţin, asta se vede la TV. O criză acoperă altă criză, dar, din păcate, nu o anulează.

PS. Ocupată cu alte „războaie”, am uitat să o felicit pe Corina Creţu pentru sarcina ce şi-a asumat-o în mijlocul unui război real. Felicitări, Corina! Parcă aşa ne mai putem mândri cu unii politicieni 🙂