În sfârşit… Bruxelles

AVENTURI ÎN AER. În sfârşit, printre o grămadă de treburi care mă aşteptau acasă, am reuşit să-mi fac puţin timp ca să-mi aştern impresiile bruxelleze. Nu o să vă povestesc despre cum era să ratez deplasarea la Bruxelles, pe care am făcut-o la invitaţia Corinei Creţu, pentru că „scula” cu care trebuia degivrat avionul ce m-a dus pe mine şi pe Darius la Bucureşti era defectă (Oana încă încearcă să afle ce a făcut în ora în care nu ştia pe unde ne aflăm), nici despre haosul de pe aeroportul Băneasa, nici despre cerşetorii ce i-am întâlnit în buricul Bruxelles-ului, nici despre impresia ce ţi-o face un avion low-cost plin cu români. După ce în patru zile am zburat de la Satu Mare la Bucureşti, de aici la Bruxelles, am bătut capitala europeană pe jos, am mers cu trenul la Bruges – unde m-am cufundat la pas pe străzile medievale alături de Oana, Darius şi Chinezu, am zburat iar la Bucureşti, apoi cu avionul la Cluj şi am ajuns frântă, cu maşina, la Satu Mare (mulţumiri Sătmăreanului şi soţiei lui Darius, Lavinia, care ne-au aşteptat), nu-mi aduc aminte decât că a fost foarte frumos şi că am cunoscut oameni minunaţi. Pe unii îi întâlnisem înainte, pe alţii îi ştiam din blogosferă, pe alţii am avut ocazia să-i cunosc acum. Ar fi greu să povestesc toate trăirile din acest zile, aşa că mă voi limita doar la câteva.

trei-doamne1

(RE)ÎNTÂLNIREA. Ziua de miercuri a fost cea a aventurilor, a revederii cu Corina şi a întâlnirii cu blogherii. De cum am aterizat, cei patru care au speriat vestul (eu, Oana, Darius şi Chinezu) ne-am aventurat prin Bruxelles, pe jos, în căutarea gării. Dotaţi cu o hartă, ne-a luat în jur de o oră şi jumătate să o găsim, deşi se afla la cinci minute de hotel. În schimb, am dat de Piaţa Ecaterina, unde am revenit a doua zi şi am avut plăcerea să savurăm cea mai delicioasă pizza din ultima vreme la localul „La dolce vita” şi surpriza de a întâlni două ospătare românce, care au zâmbit pe sub mustaţă de cum ne-au auzit vorbind. Seara, în restaurantul El Greco din Grand Place, am avut plăcerea să o reîntâlnesc pe Corina, alături de asistenţii ei Horia şi Andrei (mulţumim pentru ospitalitate!), care ne aşteptaseră la aeroport şi care au fost gazde perfecte. A fost o seară memorabilă, în care s-au legat prietenii şi s-a cântat greceşte. Mi-ar lua mult să vă povestesc despre farmecul Corinei, despre harul de povestitor al lui Mordechai, care s-a lăsat destul de greu dus din mizantropie (dar am învins până la urmă 😀 ), despre poveştile şi visele lui Ciupi, despre veselia ce-i cuprinsese pe Gabi, Sibilla şi Vania, despre toţi ceilalţi care au fost acolo … Anca Chiser, Isabelle, Jamilla, Cora şi alţii pe care, din păcate, nu am reuşit să îi cunosc suficient.

oana1

BRUGES, MON AMOUR. Cert e că, trecând peste toată oboseala, am rămas suspendată undeva în timp, în ziua de joi, pe o terasă încălzită din centrul Bruges-ului. Încă o mai văd pe Oana luptându-se să dea gata o porţie neobişnuit de mare de specialităţi flamande din carne, îl mai aud pe Chinezu’ lăudând la infinit sosul de ciuperci ce îl primise lângă angus, pe mine luptându-mă cu o salată imensă cu pui şi bacon, iar pe Darius minunându-se cum poate fi porţia lui de piept de pui atât de mică în comparaţie cu ale noastre. Clopotele din turnul catedralei făceau ding-dong cu o precizie de invidiat la fiecare fix. La câţiva metri, câteva perechi de cai trăgeau după ei caleştile ce duc turiştii într-un tur medieval al aşezării. Vitrine pline cu praline de ciocolată care îţi făceau cu ochiul şi te seduceau sub toate formele şi culorile posibile. Autobuze care circulă la fiecare câteva minute, chiar şi pentru o mână de turişti. O vizită la Bruges e un fel de întoarcere în timp, într-un oraş medieval ce parcă tocmai a fost construit. Am mai fost aici în ianuarie, dar asta nu m-a împiedicat să mă îndrăgostesc iar de această minunată Veneţie a Nordului. Din această vizită rămân cu întrebarea: cum naiba am ratat, pentru a doua oară, să urc în turnul Primăriei din Bruges? Am găsit vinovatul: Mordechai, care ne-a întrebat dacă am urcat în turn. Altfel nici nu ştiam că e posibil. Păi, dacă nu a vrut să ne fie ghid 😛

REGRETE. M-am întors acasă cu regretul că nu am reuşit să îi cunosc suficient pe toţi. Timpul a fost prea scurt şi programul încărcat. Dar, m-am întors mai bogată: cu Cartea de sidef a Gabrielei Savitsky şi Crima letală a lui Vania. Vă mulţumesc! Cel mai ciudă îmi e că nu am stat mai mult la poveşti cu Corina, care a trebuit să fie gazdă bună pentru tot grupul, format din 28 de persoane, din care 12 bloggeri – dacă nu mă înşel. Am mai avut plăcerea să o reîntâlnesc pe Cătălina Chivu de la Rompres, pe care o cunoscusem cu prilejul deplasării ce am făcut-o în ianuarie la Bruxelles. Multe ar fi de povestit şi printre ele vizita la Parlamentul European (să nu uităm scopul!), dar voi reveni zilele viitoare, când voi pregăti articolul pentru ziar. Cert este că am cunoscut o altă faţă a PE. Deocamdată, ziarista din mine doarme, am lăsat turista să vorbească…

Încă o dată, mulţumim Corina, Horia şi Andrei! 🙂

PS. Poze mai multe zilele viitoare.

Cum mă găsesc gugălăii

Sex, fete, manipulare. Cam acestea sunt cuvintele de ordine cu care mă găsesc unii pe google :))) Vă dau numai câteva exemple.

Cum fac babele sex – O să vă povestesc când voi fi babă 😀

Cum se scrie un discurs parlamentar – Pune mâna pe carte băiete şi lasă politica!

Arta de a manipula oamenii – Secretele nu se destăinuie 😛

Patapievici penis loveşte berlin – E dotat bine omu’…

Cum arată o diplomă bacalaureat seral – Eşti sigur că o ştii citi?

Cum ajungi la ciolan – Simplu. Pupi unde trebuie şi donezi cât trebuie…

Fete uşoare din Constanţa – Eventual din Satu Mare :)))

Oana Stoica Mujea – Cine-i asta? 😀

Program pt a afla cine e pe invizibil – Pe cine vrei să spionezi, măi?

Someş navigabil – Ce frumos visează unii!

Film sexy ana birchal – Poate ar fi mai bine să te uiţi în oglindă…

Blesteme cu apă – Ai grijă că se pot întoarce împotriva ta!

Vă mulţumesc! Sunteţi cei mai cei!

Gataaaaaa! M-am suit pe tren şi vă salut din mers. Mă simt eliberată. Ca şi desprinsă dintr-o încătuşare. Merg spre casă. Deja se aude vorbind ungureşte. Înseamnă că se apropie casa. Doar zece ore şi ajung… 😀

Vă salut din mers şi vă mulţumesc. Şi vă felicit pentru că aţi ajuns în top. Chinezu’ m-a uns azi la suflet dându-mi linkul spre raportul lunar Zelist. Ce să vezi? Sătmăreanca-i pe locul 9 în top. În topul celor mai comentate bloguri. Mai sus decât foarte mulţi bloggeri cu ştaif şi cu mare vechime. Ăsta e succesul vostru, iar eu nu pot decât să vă mulţumesc pentru că ţineţi aproape! Sunteţi cei mai cei! 🙂

Şi dacă tot sunt la capitolul mulţumiri, vă mulţumesc pentru cele peste 8.800 de comentarii postate şi pentru cele aproape 60.000 de vizite pe care le-aţi făcut pe acest blog de la începutul lunii mai. No, m-am emoţionat. Iar trenul ăsta face tâcî-tâca – tâcî – tâca. Iar eu sunt epuizată după două zile de Capitală. Dar asta nu mă va opri să vă povestesc în seara aceasta cum mi-am petrecut ceea ce s-a anunţat a fi sfârşitul lumii. Nu de alta, dar am cunoscut nişte oameni extraordinari din blogosferă, iar unii dintre ei vă sunt foarte cunoscuţi şi vouă…

Enchantment

Chris Shpeeris… şi m-am lăsat cuprinsă de vraja lui. Week-end frumos! 🙂

Ziua Z … de la Secret Society of Happy People

M-am trezit de dimineaţă. Mult mai devreme decât de obicei. Soarele mă încălzea blând prin fereastră. De dincolo răzbătea miros de toamnă şi se auzea suav melodia… trilulilu. Parcă toate în jurul meu s-au trezit la viaţă. Am hotărât că nu mai las nimic să mă enerveze. Viaţa e prea frumoasă să o laşi pe mâna altora. Am comandat micul dejun la restaurantul din colţul străzii, iar Sătmăreanul s-a arătat încântat de noua mea reţetă. Am verificat e-mailul. Trexel mă invita la o cafea. Curios lucru, mi-am spus. Toată lumea s-a trezit deodată cu mine. Cafeaua pe care o tot promite de câteva săptămâni. În plus, am şi demarat un proiect privind salvarea copacilor pitici.

La serviciu, am apărut zâmbitoare. Am răspuns la toate telefoanele, la toate solicitările. Dintr-odată colegii par mai voioşi, mai înţelegători. Toţi ştiu ce au de făcut şi le fac pe toate bine. Pe mess, Carmen, buna mea prietenă din Austria, se miră de ce răspund atât de prompt. Am reuşit să duc discuţia la capăt şi să nu mai dispar brusc, ca de obicei. Spunea că, oricum, „sinuciderea” prin muncă e o chestie pe care ţi-o faci cu mâna ta, la urma urmei. Iar cum sunt prea bătrână să fiu Emo, nu mai ţine. Mda, nu ştiam. Apare şi Giorgi. Blonda râde. Ca de obicei râde mult şi mă binedispune. La unison cu Sătmăreanul. Habar nu am de ce râd, dar râd şi eu de râsul lor.

Mi-am făcut timp să mă bucur pentru Oana. Deja am băut doi litri de cola în cinstea ei. Asta deşi medicul de familie spune că nu ar fi tocmai sănătos. Ce să fac, pentru prieteni mă sacrific. Iar ea este genul de prieten pentru care merită să mergi până în pânzele albe. Abia acum realizez de ce şi-a numit KMI blogul „Mândra”, la îndemnul prietenilor săi. Pentru că-i Mândră din toate punctele de vedere. E genul acela de prieten care este întotdeauna pe fază când ai nevoie. E Mândră şi gata.

Un singur lucru mă enervează azi. De fapt, îmi place până la enervare 🙂 Cum scrie Mordechai. Scrie despre Dinică, dar zicerile lui sunt general valabile şi m-au pus pe gânduri. Scrie al naibii de bine şi pe placul sufletului meu.

„Sunt lucruri pe care le facem prea târziu. Altele pe care nu le facem deloc. Socotind că mai e vreme. (…) Şi ne trezim, întotdeauna prea târziu, bântuiţi de telefonul pe care nu l-am dat, de cuvântul pe care nu l-am rostit ori, dimpotrivă, de cel repezit prea în grabă. Ne amintim prea târziu. Când nu mai e timp nici pentru rămas bun. Şi atunci ne luăm chip spăşit şi straie cernite. Şi plângem. De mila noastră, a celor rămaşi. Şi abia mai târziu, mult mai târziu, când păşim în gol, ne dăm seama că de acolo lipseşte ceva. Piatra aceea solidă pe care puteam bine sprijini piciorul.” (Mordechai)

Prin oraş toate sunt bune şi frumoase. Rebel a dispărut, de unde deduc că a început să curgă lapte şi miere. Probabil a înţeles că trebuie să-şi canalizeze energiile spre alte domenii, de vreme ce prin urbe toate sunt la locul lor. Nici Boer nu mai dă semne de nemulţumire, ceea mă face să cred că toate drumurile au fost asfaltate, iar a fi cetăţean cu simţ civic a început să devină o pierdere de vreme. Darius e pe baricade, iar Florin pare a fi în vacanţă. Toate sunt atât de frumoase în acest Colţ de rai încât nici sport nu mai prea avem. E un consens general şi lumea tace…

Seara, dintr-odată, m-am trezit că fac parte din Societatea Secretă a Oamenilor Fericiţi, fără să ştiu ce e aia ori cu ce se mănâncă. Am găsit-o până la urmă pe google 😀

„If you’re happy and you know it … tell somebody!”