Datorie semi-achitată

M-am achitat pe jumătate de datorie şi am avut plăcerea să înmânez, în cadru total neoficios, la o cafea lungă cu lapte, unul dintre premiile oferite aici. Al2-lea a venit, precum un gentlemen ce e, cu un mărţişor real, pe lângă cel virtual ce mi-l oferise aici. Mulţumesc încă odată! Sper să să-ţi facă plăcere să citeşti Codul cavalerilor. Data viitoare să-ţi aduci şi Primadona. A, şi încă ceva: Oana vrea să te asculte când vine prin Sătmar 🙂

Trexel a venit fără mărţişor, dar a dat cafeaua 😀

Au mai rămas două cărţi de dat câştigătorilor (mulţumim tritonicilor) şi două cafele de ingurgitat.

Nu am destule cuvinte…

… iar pentru că nu am o să vă spun, pur şi simplu: vă mulţumesc din suflet! Vă mulţumesc tuturor pentru urări şi felicitări. Pentru că pe cât am crezut că îmi va fi de greu să intru în al 33-lea an, pe atât mi-a fost de uşor cu voi. Plecăciuni, în mod special, în faţa complotiştilor de aici, a Oanei, a Simonei, a Sibillei şi a Mândrei KMI, pentru postările ce mi le-au dedicat. Nu în ultimul rând, am să-i mulţumesc lui Trexel pentru dedicaţie. Da, şi Wulfeniei austriece! Carmen, am pierdut linkul blogului. Mă ierţi? 😀

Sărbători frumoase în continuare! 🙂

Ziua Z … de la Secret Society of Happy People

M-am trezit de dimineaţă. Mult mai devreme decât de obicei. Soarele mă încălzea blând prin fereastră. De dincolo răzbătea miros de toamnă şi se auzea suav melodia… trilulilu. Parcă toate în jurul meu s-au trezit la viaţă. Am hotărât că nu mai las nimic să mă enerveze. Viaţa e prea frumoasă să o laşi pe mâna altora. Am comandat micul dejun la restaurantul din colţul străzii, iar Sătmăreanul s-a arătat încântat de noua mea reţetă. Am verificat e-mailul. Trexel mă invita la o cafea. Curios lucru, mi-am spus. Toată lumea s-a trezit deodată cu mine. Cafeaua pe care o tot promite de câteva săptămâni. În plus, am şi demarat un proiect privind salvarea copacilor pitici.

La serviciu, am apărut zâmbitoare. Am răspuns la toate telefoanele, la toate solicitările. Dintr-odată colegii par mai voioşi, mai înţelegători. Toţi ştiu ce au de făcut şi le fac pe toate bine. Pe mess, Carmen, buna mea prietenă din Austria, se miră de ce răspund atât de prompt. Am reuşit să duc discuţia la capăt şi să nu mai dispar brusc, ca de obicei. Spunea că, oricum, „sinuciderea” prin muncă e o chestie pe care ţi-o faci cu mâna ta, la urma urmei. Iar cum sunt prea bătrână să fiu Emo, nu mai ţine. Mda, nu ştiam. Apare şi Giorgi. Blonda râde. Ca de obicei râde mult şi mă binedispune. La unison cu Sătmăreanul. Habar nu am de ce râd, dar râd şi eu de râsul lor.

Mi-am făcut timp să mă bucur pentru Oana. Deja am băut doi litri de cola în cinstea ei. Asta deşi medicul de familie spune că nu ar fi tocmai sănătos. Ce să fac, pentru prieteni mă sacrific. Iar ea este genul de prieten pentru care merită să mergi până în pânzele albe. Abia acum realizez de ce şi-a numit KMI blogul „Mândra”, la îndemnul prietenilor săi. Pentru că-i Mândră din toate punctele de vedere. E genul acela de prieten care este întotdeauna pe fază când ai nevoie. E Mândră şi gata.

Un singur lucru mă enervează azi. De fapt, îmi place până la enervare 🙂 Cum scrie Mordechai. Scrie despre Dinică, dar zicerile lui sunt general valabile şi m-au pus pe gânduri. Scrie al naibii de bine şi pe placul sufletului meu.

„Sunt lucruri pe care le facem prea târziu. Altele pe care nu le facem deloc. Socotind că mai e vreme. (…) Şi ne trezim, întotdeauna prea târziu, bântuiţi de telefonul pe care nu l-am dat, de cuvântul pe care nu l-am rostit ori, dimpotrivă, de cel repezit prea în grabă. Ne amintim prea târziu. Când nu mai e timp nici pentru rămas bun. Şi atunci ne luăm chip spăşit şi straie cernite. Şi plângem. De mila noastră, a celor rămaşi. Şi abia mai târziu, mult mai târziu, când păşim în gol, ne dăm seama că de acolo lipseşte ceva. Piatra aceea solidă pe care puteam bine sprijini piciorul.” (Mordechai)

Prin oraş toate sunt bune şi frumoase. Rebel a dispărut, de unde deduc că a început să curgă lapte şi miere. Probabil a înţeles că trebuie să-şi canalizeze energiile spre alte domenii, de vreme ce prin urbe toate sunt la locul lor. Nici Boer nu mai dă semne de nemulţumire, ceea mă face să cred că toate drumurile au fost asfaltate, iar a fi cetăţean cu simţ civic a început să devină o pierdere de vreme. Darius e pe baricade, iar Florin pare a fi în vacanţă. Toate sunt atât de frumoase în acest Colţ de rai încât nici sport nu mai prea avem. E un consens general şi lumea tace…

Seara, dintr-odată, m-am trezit că fac parte din Societatea Secretă a Oamenilor Fericiţi, fără să ştiu ce e aia ori cu ce se mănâncă. Am găsit-o până la urmă pe google 😀

„If you’re happy and you know it … tell somebody!”

Prea multă linişte…

Linişte mare în blogosferă. Prea mare. De-a dreptul asurzitoare. O linişte care face să se audă mai tare zgomotul rece al armelor ce îşi fac de cap la un pas de noi. Toţi par a fi în concediu, numai războiul nu. Iar cei care au revenit sunt cuprinşi şi ei de moleşeală…

Oana s-a întors dezamăgită de la bulgari şi … tace. Mi-a adus cadoul ăsta. O parte din Albena, prin ochii ei. Merci, Oana! Trexel a apărut şi el, dar are neuronii zdruncinaţi de zorb. Teodora şi-a revenit, dar nu-i!

Mordechai, care ne-a obişnuit să scrie mult şi enervant de bine, şi-a luat o binemeritată pauză, forţat de împrejurări nedorite. Dar ne-a lăsat destul de citit şi de gândit. Însănătoşire grabnică!

Noua mea prietenă, Mana Împărăteasa, şi-a luat şi ea zborul, dar nu ne-a părăsit de tot şi ne invită la … discotecă de concediu. Nici discoteca nu mai e ce-a fost! Bine zice! 😀 Am o ciudă …, mai cu seamă că sunt şi alţii plecaţi. Corina, Gabi, Chinezu’, Petria … Nu-i enumăr pe toţi.

Doar Călifarul, ce tocmai şi-a revenit (sau nu?) dintr-o betegeală (oamenii deştepţi răcesc vara, nu-i aşa?), Alandra şi Roxana ce au mai rămas de veghe. Apreciez că Bădin „sapă” şi în vacanţă. Sunt oameni care nu depun armele niciodată. Cu armele acestea pot fi de acord…

Credeaţi că l-am uitat pe rus? Nu, era imposibil. Vania face ce face şi ne amuză cu … coşmaruri. Pe care le colecţionează frumos din întâmplările din jur.

Peste toată această linişte se aude mai dihai zgomotul armelor, ţipătul oamenilor nevinovaţi, care mor într-un război ce nu le aparţine. Mă întreb: războiul …, războiul acesta nu ar putea merge şi el în concediu?

PS. Mândro, tu pe unde umbli?

Poftiţi de luaţi…

M-am făcut mică şi m-am pitit după o stâncă ca să nu vă mai aud plângerile. Am chibzuit puţin şi am împărţit singură cadourile. Dacă am uitat pe cineva, acum chiar am pus-o 😀

Oricum, au mai rămas cadouri şi pentru cei nenumiţi. Luaţi de aici