Raport

Nu mă daţi dispărută, sunt prin zonă. Prinsă cu toate treburile care au rămas în aşteptare în timpul concediului, nu am reuşit să mă ţin de promisiune (da, iar!). În plus, un poliţai dolofan ce m-a oprit azi pe stradă mi-a confiscat ciunga ce am adus-o pentru Marieta. Jur că era împachetată, nu o aruncasem pe jos. Iar confiscatorul nu era domnul plutonier major Onici, nu ar fi confiscat şi deodorantul ce l-am adus în dar pentru el. Sunt supărată, normal, deorece nu mai am cadouri pentru toată lumea. Nu pot face discriminări, aşa că vă alegeţi singuri de aici. Găsiţi cam tot ce aţi cerut, dacă nu, ştiţi unde să reclamaţi 😉

Vania, din păcate cadoul tău a fost irealizabil. Dacă accepţi 12 plus 2 poze în loc de atâtea articole suntem chit :)))

Teo are dreptate. O să-mi vină să povestesc despre locurile pe care le-am văzut doar peste o săptămână. Dacă o să-mi vină. Dacă nu, le voi ţine pentru mine în suflet.

Sunt prea egoistă? Posibil, dar poze vă dau. Găsiţi aici peste 40 de fotografii, din care vă alegeţi cadourile pe placul inimii voastre…

Altfel, la noi plouă. E iar nu ştiu ce fel de cod galben ori portocaliu. De parcă vremea ar ţine cont de coduri. Cu alte cuvinte, m-am întors în forţă la realitatea asta neînţeleasă 😀

Ca să închei, aici (http://www.flickr.com/photos/14688347@N04/) găsiţi pozele şi cadourile. Asta pentru cei care citesc doar finalul 😛

Prinsă între munţi şi ape

Recunosc că nu m-am ţinut de promisiune, dar am avut atâtea de văzut şi de fotografiat încât nu a mai rămas timp de nimic.

Lacul Worthersee

 

Lacul Worthersee la Velden

Zilele acestea, de când mă aflu în Austria, am respirat aer de munte şi mi-am încarcat bateriile la maximum. Pe lângă multe alte lucruri, m-am plimbat cu vaporul pe lacul Worthersee, am vizitat celebrul castel Hochosterwitz, am făcut shopping la greu şi am mâncat tot felul de bunătăţi. În Austria am făcut în jur de 1.000 de poze. Cu greu am ales cinci să le postez. În rest am rămas fără cuvinte.

Castelul Hochosterwitz

Panoramă din Castelul Hochosterwitz

Mâine voi bea o ultimă cafea pe malul lacului Worthersee şi voi lua prânzul cu buna mea prietenă Carmen la chinezi. Sătmăreanul preferă să-şi umple bateriile cu wursti austrieci şi se pregăteşte pentru călătoria înapoi. Mda, după cum bine bănuiţi, e vremea de întors acasă. Mâine după amiază pornim la drum. Am mai fi stat, dar ne cheamă datoria… Cadourile şi multe multe poze postez după ce ajungem acasă.

Fără cuvinte ...

La dolce vita

În sfârşit! Am ajuns acolo unde este net pe toate gardurile. Dar nu sunt garduri! Am în schimb net, dar timp mai puţin. Vă mulţumesc pentru toate mesajele şi promit ca zilele acestea să scriu mai des. O parte din cadouri le am, altele încă le caut. Vania, deocamdată doar am trecut prin Viena, cadoul la întoarcere 🙂 Viaţa în concediu este chiar dolce…

Satmareanca la Vajont

Concediul a început cu un apus de soare mirific (pozele când ajung acasă) pe autostrada din Ungaria. Să vă spun că m-am enervat? M-am enervat aşa cum fac de câte ori când trec prin ţara vecină, de ciudă că noi nu avem autostrăzi ca şi ei. Dar mi-a trecut rapid. Bine că le putem folosi pe ale lor. Am ajuns rapid în Austria, unde intri ca prin brânză de când Ungaria (iar ea) a intrat în Schengen. Te simţi liber cu adevărat. Nu am putut rata pe traseu donut’s-ul glazurat cu ciocolată Milka şi cârnaţii înveliţi în şuncă de la popasurile „Old times”. Răsăritul de soare al primei zile de concediu l-am prins în Italia, atât cât l-am văzut după nenumărate cutii de redbull.

Multe poţi face în Italia, foarte multe. Toate minunăţiile naturii sunt la un pas de tine. Îţi taie răsuflarea şi, foarte important, sunt foarte accesibile. De fiecare dată descoperi altceva. Mări nesfârşite şi munţi infiniţi…

Adriatica la Caorle

Marea Adriatică, în regiunea Venetto, la Caorle (foto 2) se aseamănă în multe privinţe cu a noastră, doar că este mult mai civilizată, iar plajele mult mai întinse. Până să ajungi în mare eşti nevoit să treci printr-un soi de Sahară care devine insuportabil de fierbinte la orele amiezii. Pe mal, valurile refluxului aduc mii şi mii de scoici (foto 3) şi alge care emană mirosuri nu tocmai plăcute. Nisipul seamănă mai degrabă cu un soi de pulbere fină, aurie, decât cu ceea ce suntem obişnuiţi. Plouă din senin aşa cum se şi opreşte. Vântul suflă cu putere împrăştiind peste tot nisiul fin, pentru ca după cinci minute să răsară soarele. Fierbinte, mult prea fierbinte. Valurile Adriticii aduc însă o briză răcoroasă, precum apa ei. Brrr. Dar face bine la ten. M-am răsfăţat patru dimineţi sub soarele ce încălzea din belşug Adriatica, între furtuni de nisip şi nori neprietenoşi care dispăreau subit. Da, m-am făcut precum ciocolata, dar am reuşit să nu mă ard, ceea ce este o adevărată performanţă la cât de încolţit era soarele.

Plaja dupa un reflux

Marea ca marea, dar munţii sunt fenomenali. Toropeala mare de peste zi (în jur de 30 – 34 de grade C), cu o umiditate în atmosferă greu de suportat, m-a determinat să mă retrag de câteva ori în munţi. Nu-ţi vine să crezi că după numai o jumătate de oră de mers cu maşina, după ce nu suportai nicio haină pe tine, simţeai nevoia să îţi pui inclusiv o şubă dacă o aveai la îndemână. Celebra staţiune de schi Piancavallo părea mai populată decât litoralul, la umbra brazilor seculari. Dolomitii sunt impunători, cu stânci semeţe, care ascund în inima lor o mulţime de lacuri şi alte minunăţii. Important este că la toate aceste peisaje se ajunge foarte uşor. Drumuri impecabile, tuneluri, poduri şi toată infrastructura necesară pentru un turism adevărat. Lacul de la Barcis (foto 4) este o adevărată oază de relaxare, unde turiştilor li se pun la dipoziţie toate ustensilele necesare pentru a petrece o zi răcoroasă. Undeva mai sus, începe Parcul Natural Dolomiti Friulante. La Vajont există un adevărat ecomuzeu, dacă i se poate spune aşa. O stâncă uriaşă ce s-a dezlipit de pe un munte prăvălindu-se într-un baraj şi prăpădind un sat întreg a lăsat în urmă un peisaj de vis. Un lac albastru ca lacrima în buricele munţilor care se înalţă impunători printre nori (foto 1).

Italienii sunt sociabili, iar prigoana românilor pare doar o problemă discutată la TV. Românii nu au nici mai multe şi nici mai puţine probleme decât aveau înainte. Contează gradul de integrare în societate al fiecăruia. Am auzit tot felul de poveşti. Italieni care au divorţat pentru românce, italieni care cred că România e o ţară cu drumuri de pământ în timp ce ei nu au trotuare (!!!) peste tot în oraşe. Ceea ce face imposibil mersul pe jos chiar şi pe distanţe mici.

Normal, pe lângă mare şi munte, în Italia se şi mănâncă bine şi se face shopping la greu. Deşi faţă de Austria, de exemplu, Italia este mult mai scumpă. În plus, mai are dezavantajul că aproape toate magazinele sunt închise 2-3 ore în jurul prânzului. Unde mai pui că în cafenele nu se fumează deloc, decât acolo unde există terase. Şi nu există peste tot. Pe malul mării erau, dar cam atât. Iar pentru o zi de shopping ai nevoie de câteva pauze de cafea. Motiv pentru care am preferat să hoinăresc mai mult şi să admir pesajele decât să-mi pierd vremea prin magazine. Dar, la vita e bella în concediu în Italia!

La racoarea lacului Barcis

Astăzi, în jurul amiezii, am ajuns în Austria, la Klagenfurt, la 250 de km de locul în care am petrecut prima parte a concediului. Altă viaţă! Sunt din nou înconjurată de munţi, pe malul lacului Worthersee. Peste tot unde te uiţi în jur dai doar de vârfurile lor. Nu ai cum să scapi. Te simţi ca şi prins într-o capcană, fără şansa de a evada. E un sentiment ciudat, dar îţi oferă senzaţii greu de descris privindu-i. Şi, chiar dacă plouă, ai şansa să o faci din interiorul primitor al cafenelelor. Cafenele în care se fumează! Normal că a fost primul lucru ce l-am făcut. Cum cu cine? Cu draga mea prietenă Carmen, pe care sunt nespus de fericită să o revăd. Acum fug la o bârfă. Şi la muls vaca 😀

PS pentru Oana, Cella şi alţi curioşi. Am terminat Şarama. Aviz amatorilor! Nu faceţi ca mine. Nu citiţi Şarama în concediu, în special dacă sunteţi la munte. Sperieni, grumi şi elfi cu săgeţi otrăvite par gata să vă atace prin ceaţa deasă ce se lasă peste crestele munţilor, precum în Ţinutul Nimicului. Unde mai pun că până am dat-o gata în primele zile de concediu am fost un anti-model de socializare 😀

Dor de ducă…

Iar vrea să plouă azi. Deja devine banal să plouă în fiecare zi. Azi se schimbă doar ora. Ne-a obişnuit de mai bine de o săptămână să plouă în fiecare după-amiază. Şi în fiecare noapte. Aproape că ploaia are ore exacte. Parcă aş vrea un pic de soare. Deşi oraşul pare mai viu după ploaie. Mireasma trandafirilor din curte e mai dulce, iar ciripitul păsărilor mai viu. Zidurile din faţa ferestrei sunt însă gri, precum cerul.

În Colţul de Rai, duminica se aude doar glasul naturii. Azi nu. De parcă nu ar fi duminică. Partidele şi-au scos arsenalul pe patru roţi pe străzi. Nici nu înţeleg bine ce cântă. Se aude înfundat. „Un alt primar pentru Sătmar, mai competent şi mai cu har…”. După zece minute altă maşină, alt imn de campanie. „Nu-i pâmânt ca şi Ardealu’, nu e om ca Ardeleanu’… Hop şa…”. No, voi auzita-ţi? Ascultând imnurile mă gândesc pe care dintre ei i-aş alege, dacă aş avea drept criteriu doar ce transmit prin megafoane. Guguştiucii sunt constanţi. Pe ei îi aud tot timpul şi încep, parcă, să-i înţeleg. Megafoanele astea mai mult fac gălăgie. Poate ar trebui umblat puţin la setări…

Citind-o pe Teodora, mă gândesc ce bine ar fi să mă pot teleporta aici. Voi unde v-aţi teleporta?