Un gest mic pentru o viaţă

La 21 de ani îşi dorea să devină medic ca să poată salva vieţi. Viaţa îi joacă, însă, feste şi are nevoie să fie salvată. A fost diagnosticata cu leucemie acuta limfoblastica pro B, pozitiva la cromozomul Philadelphia. Şi are nevoie de ajutorul nostru. Subscriu la apelul lansat de Victor Ciutacu şi vă îndemn să o ajutăm cumva…

“Sunt o tanara de 21 ani.

Înţelegînd că viaţa este darul nostru cel mai de preţ de la Dumnezeu, urmam cursurile Facultăţii de Medicină. Speram să alin şi eu puţin durerea, oriunde ar fi apărut ea. Dar, la o lună din ziua în care împlineam 21 de ani şi vedeam cum visele mele începeau să prindă contur, am fost diagnosticată cu leucemie acută limfoblastică pro B, pozitivă la cromozomul Philadelphia. Unica mea şansă de vindecare a acestei boli este de a găsi urgent un donator compatibil pentru a mi se putea face transplant medular la o clinica din Italia. Costurile pentru găsirea donatorului compatibil şi pentru transplant medular se ridică la peste 160.000 euro, neincluzînd costurile pentru tratamentul ante şi posttransplant.

Vreau să ştiţi că, în momentul în care citiţi aceste rânduri, viaţa mea depinde de ajutorul fiecăruia dintre dumneavoastră. Vă mulţumesc pentru şansa pr care mi-o acordaţi pentru a putea trăi.”

CONTURI deschise la: BRD – Agenţia Târgul din Vale, nr. 12, PITEŞTI, Jud. ARGEŞ
COD SWIFT: BRDEROBU
EURO: RO18BRDE030SV64038900300
USD: RO08BRDE030SV64039100300
RON: RO83BRDE030SV64038570300

Ziua Z … de la Secret Society of Happy People

M-am trezit de dimineaţă. Mult mai devreme decât de obicei. Soarele mă încălzea blând prin fereastră. De dincolo răzbătea miros de toamnă şi se auzea suav melodia… trilulilu. Parcă toate în jurul meu s-au trezit la viaţă. Am hotărât că nu mai las nimic să mă enerveze. Viaţa e prea frumoasă să o laşi pe mâna altora. Am comandat micul dejun la restaurantul din colţul străzii, iar Sătmăreanul s-a arătat încântat de noua mea reţetă. Am verificat e-mailul. Trexel mă invita la o cafea. Curios lucru, mi-am spus. Toată lumea s-a trezit deodată cu mine. Cafeaua pe care o tot promite de câteva săptămâni. În plus, am şi demarat un proiect privind salvarea copacilor pitici.

La serviciu, am apărut zâmbitoare. Am răspuns la toate telefoanele, la toate solicitările. Dintr-odată colegii par mai voioşi, mai înţelegători. Toţi ştiu ce au de făcut şi le fac pe toate bine. Pe mess, Carmen, buna mea prietenă din Austria, se miră de ce răspund atât de prompt. Am reuşit să duc discuţia la capăt şi să nu mai dispar brusc, ca de obicei. Spunea că, oricum, „sinuciderea” prin muncă e o chestie pe care ţi-o faci cu mâna ta, la urma urmei. Iar cum sunt prea bătrână să fiu Emo, nu mai ţine. Mda, nu ştiam. Apare şi Giorgi. Blonda râde. Ca de obicei râde mult şi mă binedispune. La unison cu Sătmăreanul. Habar nu am de ce râd, dar râd şi eu de râsul lor.

Mi-am făcut timp să mă bucur pentru Oana. Deja am băut doi litri de cola în cinstea ei. Asta deşi medicul de familie spune că nu ar fi tocmai sănătos. Ce să fac, pentru prieteni mă sacrific. Iar ea este genul de prieten pentru care merită să mergi până în pânzele albe. Abia acum realizez de ce şi-a numit KMI blogul „Mândra”, la îndemnul prietenilor săi. Pentru că-i Mândră din toate punctele de vedere. E genul acela de prieten care este întotdeauna pe fază când ai nevoie. E Mândră şi gata.

Un singur lucru mă enervează azi. De fapt, îmi place până la enervare 🙂 Cum scrie Mordechai. Scrie despre Dinică, dar zicerile lui sunt general valabile şi m-au pus pe gânduri. Scrie al naibii de bine şi pe placul sufletului meu.

„Sunt lucruri pe care le facem prea târziu. Altele pe care nu le facem deloc. Socotind că mai e vreme. (…) Şi ne trezim, întotdeauna prea târziu, bântuiţi de telefonul pe care nu l-am dat, de cuvântul pe care nu l-am rostit ori, dimpotrivă, de cel repezit prea în grabă. Ne amintim prea târziu. Când nu mai e timp nici pentru rămas bun. Şi atunci ne luăm chip spăşit şi straie cernite. Şi plângem. De mila noastră, a celor rămaşi. Şi abia mai târziu, mult mai târziu, când păşim în gol, ne dăm seama că de acolo lipseşte ceva. Piatra aceea solidă pe care puteam bine sprijini piciorul.” (Mordechai)

Prin oraş toate sunt bune şi frumoase. Rebel a dispărut, de unde deduc că a început să curgă lapte şi miere. Probabil a înţeles că trebuie să-şi canalizeze energiile spre alte domenii, de vreme ce prin urbe toate sunt la locul lor. Nici Boer nu mai dă semne de nemulţumire, ceea mă face să cred că toate drumurile au fost asfaltate, iar a fi cetăţean cu simţ civic a început să devină o pierdere de vreme. Darius e pe baricade, iar Florin pare a fi în vacanţă. Toate sunt atât de frumoase în acest Colţ de rai încât nici sport nu mai prea avem. E un consens general şi lumea tace…

Seara, dintr-odată, m-am trezit că fac parte din Societatea Secretă a Oamenilor Fericiţi, fără să ştiu ce e aia ori cu ce se mănâncă. Am găsit-o până la urmă pe google 😀

„If you’re happy and you know it … tell somebody!”

Trexel – O banală zi de luni în Sătmar

E 5 jumate, luni dimineaţă. După ce te-a chinuit toată noaptea şi te-ai trezit de 10 ori să-l cauţi, acum îl simţi cum îşi bagă trompa în tine pe umăr. Deschizi încet un ochi. Deja e suficientă lumină să-l vezi. E proptit bine în pielea ta şi te-a pătruns adânc. Îl vezi cu câtă plăcere se înfruptă din tine. Aproape că zâmbeşti şi în clipa următoare mâna ţâşneşte şi-l face 2D. Dar nu te mulţumeşti cu atât. Îl iei între degete şi-l freci. 10 secunde. Nu mai rămâne nimic. Pui capul la loc pe pernă. Închizi ochii. Draci. Nu mai merge. Printre dinţi… morţii mătii dă ţânţaru’ …biip! Te ridici pe marginea patului. Fuck!!! E luni.
Cobori în bucătărie, pui d-o cafea. Aproape că adormi în picioare până iese. O pui în cană. Picături fierbinţi se preling pe marginea presoului şi cad pe piciorul gol. Te uiţi în jos. Nu schiţezi nimic. Usturimea te trezeşte. Deschizi frigiderul, scoţi cutia de lapte rece şi torni în cafea să devina băubilă. Ieşi în curte. A plouat. Dar acum norii se spulberă. Aprinzi o ţigară. De sub perechea de papuci uitaţi afară îşi scoate capul un greiere şi se îndreaptă spre gazon cu paşi mărunţi. Dar e în drumul tău. Se opreşte şi parcă se întoarce să se uite la tine. Te uiţi şi tu în ochii lui… şi-l striveşti. Cu o mişcare simplă, parcă involuntară. Deşi ai lungit puţin pasul să-l ajungi. Rulezi talpa peste el şi mergi mai departe. Laşi şlapii în urmă şi calci cu picioarele goale pe iarba înca udă. Ţinând încă în mână cutia de lapte mergi mai departe. De sub un ghiveci scoţi o farfurioară şi o pui pe jos. O umpli cu lapte. Ţi-ai adus aminte desigur de pisica vecinului pe care ai auzit-o noaptea pe acoperiş. Cauţi o sticluţă mică din plastic şi torni puţin peste laptele din farfurie după care o pui inapoi. Prima rază de soare ţâşneşte prin geamul garajului şi se propteşte în cealaltă faţă a sticluţei pe care ai pus-o la loc pe raft. Un frumos desenat cap de mort galben rânjeste în lumina calda.
Te îmbraci, urci în maşină şi pleci. Pui CD-ul tău favorit şi o muzică liniştită te învăluie încet… va fi o zi normală de luni în care nu prea vei face nimic la servici. Încă n-ai reuşit să schiţezi nimic şi faţa ta e împietrită, abia clipeşti o dată la 30 de secunde.
E prea devreme încă şi la primul semafor eşti singur. 38 de secunde de roşu. Un cerşetor matinal fără mâini îşi arată cioatele cu mânecile suflecate şi se apropie de maşină. Deschizi geamul şi scoţi încet 10 lei pe care îi apucă recunoscător cu gura şi se întoarce să plece. Scoţi impasibil din torpedou pistolul, înfiletezi încet amortizorul şi cerşetorul cade. Se propteşte cu obrazul în asfalt, cu ochii deschişi, însă bancnota o ţine încă strâns cu dinţii. Verde. Desfaci amortizorul, le pui la loc în torpedou, închizi şi porneşti încet mai departe către ceea ce se prefigurează deja o plicticoasă zi la birou.
Ajungi cu maşina în faţa sediului, tragi frâna de mână, deschizi torpedoul şi aştepti sa ţi se deschidă. Eşti primul probabil. Portarul iese cu un zâmbet obositor de vesel şi începe să deschidă poarta. Închizi torpedoul şi intri. Ieşind din maşină te întinzi şi faci o baie în razele tot mai calde. E ok. Eşti calm. Nimic nu te va enerva astăzi. Te aşezi aproape culcat pe scaun la birou, porneşti calcu’ şi deschizi outlooku. Te sperie când vezi câte mailuri încep să intre şi-l închizi rapid. E şi mâine o zi.
Spre prânz apare unul în control, un tip unsuros, îmbrăcat în costum inchis. Începe să se manifeste ca un porc ordinar ce e căutând nod în papură să-i fie şpaga mai mare. Prin nu stiu ce minune nu te enervezi. Ba chiar îi zambesti cu coltul gurii facându-l să înţeleagă că ştii ce vrea. Îi dai. Îi pui şi o cafea. Îl laşi singur cu frumoasa secretară şi ieşi îndreptându-te spre parcare. Scoti cuterul din buzunar şi te apleci între maşini sectionându-i furtunele de frână de la roţile din faţă. Îl aştepţi la uşă, îi strângi mâna iar el iese în trombă pe poartă, satisfăcut. Mai stai puţin afară cât să asculţi hărmălaia ce se produce la prima intersecţie unde un tir zdrobeşte o maşina care n-a respectat prioritatea. Bagi mâinile în buzunare şi tragi aer în piept mirosind frumoasă zi, înca răcoroasă şi proaspătă. Ar fi timpul să mergi să mănânci ceva.

Partea a II-a o citiţi la Trexel

Cine mai vrea adevăr?

Foto Alex Mazilu


Trăim într-o lume în care nici adevărul nu mai este acceptat. O lume în care toţi încearcă să se ferească de el pentru că e prea crud, prea real, prea greu de suportat. Închişi între zidurile de beton armat ce ni le făurim singuri, refuzăm să vedem dincolo de ele, ascunzându-ne frica de el. Ne complacem în detalii fără sfârşit, în jumătăţi de adevăr rostite frumos. Pentru că nu mai avem curajul să rostim adevărul adevărat. Îl izgonim din mijlocul nostru, trăim în detalii insignifiante, fără sens. Fără să ne gândim că într-o zi va trebui să dăm socoteală pentru el, măcar în faţa propriei conştiinţe. Adevărul e ca un fruct necopt pe care nu avem curajul să-l mâncăm de teamă că e prea acru. Şi rămânem înfometaţi.
Ce ne rămâne? Ar fi o soluţie să nu spunem adevărul celor care nu sunt dispuşi să-l asculte. Dar, ca să-l păstrezi, trebuie să-l cultivi, să ai grijă de el să crească mare şi să-l arăţi lumii. Ca să se poată hrăni cu el. Până atunci rămânem fiecare cu adevărul său. Îl mai vedem uneori cum se oglindeşte în suflet, dar îl lăsăm să moară…

PS. Un adevăr. Pământul nu ne mai suportă. De acum putem sta liniştiţi. Ne putem muta pe Marte 🙂

 

Lumea voastră

Allegria – Daniel Octavian

 

Nu-s fiare îmblânzite, iar decorul
e vechi. Acelaşi. Neschimbat.
Arena-i plină. Neştiut dresorul
iar cei ce sar prin foc s-au săturat

în circul ăsta nu sunt spectatori
cupola e înaltă şi albastră
paiaţe sunteti voi. tot voi actori
iar circul ăsta e chiar lumea voastră.

Aplauze nu sunt. Doar vreun oftat
De la trapez salt, tumbă şi în vârtej
te-arunci. şi plasă nu-i. şi ai ratat.
şi-i vuiet în arena şi-n manej

e circul vostru. simplu şi banal
şi doar din întâmplare-i spuneţi viaţă
Voi acrobaţi mereu în salt mortal
-eu spectator. Şi uneori paiaţă.