Candidez pentru un cangur

Cum am auzit că se dau premii, hop şi io p-aci. Sunt deşteaptă! Gata! M-am hotărât. Candidez. Candidez pentru un cangur. Mai exact la „Fără canguri”. Candidez la toate categoriile, oricum ştiu că una o voi câştiga. Iar de nu va fi aşa, premiul tot îl voi lua căci am pile la autoarea concusului 😀

Vă mulţumesc tuturor celor care m-aţi nominalizat ( fie că aţi spus că sunt cea mai nu ştiu cum , fie că aş fi cea mai simpatică – deşi mă îndoiesc) şi ţin să vă anunţ că mi-am luat-o la cap. În cazul în care sar calul vă rog să-mi spuneţi, oricum nu o să bag de seamă 😀

Acestea fiind spuse, vin şi eu cu nominalizările mele la concursul Luciei Verona, cu precizarea că voi fi subiectivă până în pânzele albe. Nu aşa se cere?

Nominalizările mele

Marele premiu – Pentru că-mi place
Mordechai– pentru că aşa vor muşchii mei.

Cel mai bun blogger dintre scriitori
Oana Stoica Mujea – pentru că are imaginaţie infinită şi e prietena mea cea mai bună 😀

Cel mai bun scriitor dintre bloggeri
Lucia Verona – nominalizare specială împotriva regulilor, ce va răsplătită cu o cafea dublă, fără canguri, dar discutând despre canguri.

Blogul cu cel mai mult umor
Turambar – pentru că e rău deşi se dă bun.

Cel mai bun critic literar
– N-am, nu cunosc. Îs în aer.

Cel mai bun cititor
– Toţi cititorii mei – ăia de au comentat în ultimele zile fără ca eu să le spun măcar o vorbă 🙂

Cel mai bun blogger dintre politicieni
Corina Creţu – pentru că e cea mai cea

Cel mai bun politician dintre bloggeri
Corina Creţu – vreţi să fac copy/paste?

Cel mai informat blogger
Chinezu’ – pentru că-i moroşan rău

Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă
Oana Stoica Mujea – tot d’aia

Cel mai gustos blog
– Nu am mâncat încă niciunu.

Cel mai bun blog al unui ziarist
Vlad Petreanu, Simona Ionescu. Vlad pentru că aşa e el, Simona pentru că e cea mai cea prietenă dintre ziarişti.

Aveţi alte propuneri?

PS: Dacă vi se pare că pe nedrept nu vă aflaţi printre nominalizaţi, aştept reclamaţiile de rigoare 😀

 

Autodenunţurile voastre

Cel mai încrezut comentariu
Al2lea – aşa vrea el ))

Sclavii băncilor

Dobânzi uriaşe, comisioane mascate şi taxe suplimentare imorale. Cinci milioane de români au fost prinşi în caracatiţa bancară. Vlad Petreanu scrie despre trucurile pe care le folosesc băncile ca să-şi atragă clienţi şi despre cât de neprietenoase devin ele după ce te-au înhăţat.

 

În România, cetăţenii sunt vânatul iar bancherii sunt vânătorii. Terenul de vânătoare are reguli, dar vânatul nu le cunoaşte iar vânătorii nu le respectă. Măcelul e desăvârşit: cei 5 milioane de români care au credite la bănci sunt acum datori aproximativ 70 de miliarde de lei.

O anchetă excepţională despre cum sunt păcăliţi şi jupuiţi clienţii băncilor a fost difuzată de Antena 3 la „Reporter special”. Nu am reuşit să văd emisiunea aseară, dar am urmărit azi înregistrarea aici. O anchetă făcută în jungla bancară, unde există reguli care nu se respectă aproape niciodată. O junglă în care clientul nu-şi cunoaşte drepturile, iar băncile nu au niciun interes ca aceştia să le afle. O viaţă pe datorie.

Mai există pasiune

Mă tot gândeam de o vreme să scriu despre nedreptatea pe care o fac tot mai mulţi, în lumea reala ori virtuală, de a bagă în aceeaşi oală jurnaliştii care muncesc cu pasiune, fără niciun interes înafară de acela de a-şi face meseria de care s-au îndrăgostit, cu analiştii-pupincurişti care aleargă de la o televiziune la alta preaslăvind ori vărsându-şi cu sârg năduful, adesea în necunoştinţă de cauză, despre toate subiectele “arzătoare” ale ţării, posibile şi imposibile. I-am spus de mai multe ori Japonezului că există mulţi jurnalişti care îşi fac meseria cu pasiune şi cu onestitate, în presa scrisă, la radio ori la TV, şi că nu sunt vânduţi toţi mogulilor, oricare or fi ei.

Vlad Petreanu o confirmă nemaipomenit de bine într-un articol de pe blogul său. După ce-l citiţi, nu aveţi cum să nu fi-ţi de acord cu el. Mi-am permis să-l preiau, pentru că ar fi mare păcat să îl rataţi.

 

„E-n felul următor:

Inundaţii. Reporterul se aruncă în maşină, cu operatorul şi cu inginerul de SNG şi se trambalează cu toţii sute de kilometri spre locul de unde fuge toată lumea. Nici unul n-a avut timp să-şi facă bagajele. Dacă au noroc, îşi cumpără de la un magazin răsărit pe marginea drumului nişte chiloţi, ciorapi şi tricouri.

Apoi o ţin langa, zile-n şir, prin apă, prin ploaie. Dorm pe-apucatelea, intră în direct la comanda unor producători nervoşi, care ţipă la ei, la care ţipă şi ei, filmează, scriu, intervievează, transmit, cad în bălţi, fac băşici la picioare, put, încearcă să-şi usuce noaptea ciorapii şi pantalonii, blestemă magazionerul care le-a dat pelerine de ploaie rupte, ţin obiectivul aburit al camerei la lampă, suflă-n circuitele SNG-ului, mănâncă pe sponci, înjură echipamentele care se strică, se milogesc pe la colegi să le-mprumute o casetă, ajută refugiaţii, se ceartă cu jandarmii, se tocmesc pentru 10 litri de motorină cu un tractorist, salvează un căţel şi trei copii, zboară cu tărtăreţe numite pompos elicoptere, aleargă la un alt “live-point”, urlă la şefii care urlă la ei, bocesc de draci, fumează până li se face rău, sug cafea pe unde-apucă, fug de viituri, dar numai un pic, pentru că trebuie să tragă şi nişte cadre şi sunet, numără morţii, aleargă după dom’ preşedinte şi după dom’ ministru, se roagă pentru o declaraţie, sunt îmbrânciţi de SPP, li se descarcă telefoanele când au mai mare nevoie de ele, îşi scrântesc gleznele prin gropi ascunse, dorm pe ei când au 5 minute răgaz, sunt treziţi de un redactor agitat degeaba, care nu ştie pe ce lume e, cad în depresii şi ies din ele prin accese de furie la transmisiunile ratate, vorbesc cu sinistraţii care le plâng pe umăr, se încarcă de tragedie şi se eliberează la fiecare reportaj. Şi-o iau de la capăt, zi după zi.
La un moment dat, în redacţie, un şef uscat, curat şi pomădat se gândeşte c-au suferit destul şi vrea să aducă echipa acasă, la odihnă şi recuperare.
Când aud, oamenii de pe teren, care arată deja ca supravieţuitorii Marii Retrageri a lui Napoleon, revarsă un potop de înjurături: “ce, suntem proşti, nu ne facem treaba bine, de ce ne aduceţi înapoi?”
Iubesc aceşti jurnalişti nebuni. Ei ţin toată industria în spate prin pasiunea lor.”

 

Şi eu îi iubesc! Ce şef bun e Vlad! 🙂 Brusc mi s-a făcut dor de zilele în care eram reporter de teren şi umblam de dimineaţa până noaptea şi de noaptea până dimineaţa pe coclauri.

PS. RSS-urile ce le-am instalat zilele acestea în dreapta blogului sunt de „vină” pentru că am găsit articolul. Mai sunt şi alţii noi pe acolo.