Trofee de campanie

La finalul unei campanii electorale lungi şi obositoare, tragem linie, adunăm şi decidem la vot. Cei care vom participa. Restul vor trebui să se obişnuiască cu decizia celor care votează. E adevărat, românii sunt din ce în ce mai dezinteresaţi de alegerea şefului statului. O dovedesc cifrele privind prezenţa la urne începând cu 1990. Dacă atunci au mers la vot aproape 86% dintre cetăţeni, la prezidenţialele din 2004 participarea la urne a scăzut la 58,93%, pentru ca la cele mai recente alegeri organizate în acest an, europarlamentarele, să se ajungă la o prezenţa la vot de doar 29,11%. Având în vedere că miza acestor alegeri este mult mai mare, este de aşteptat ca participarea la vot să fie mai ridicată decât la euroalegeri, însă este greu de crezut că va atinge rata de participare de la prezidenţialele din 2004. La acest trend descendent mai contribuie şi lehamitea generală faţă de politicieni. Nici candidaţii nu au încercat, măcar pe final de campanie, să demonstreze că sunt buni şi la altceva decât la circ.

Candidaţii au bătut ţara în lung şi-n lat, s-au bătut în promisiuni, s-au dat în stambă la festivaluri şi au făcut tot ce altfel ar fi fost imposibil de închipuit în alte condiţii. Candidaţii şi echipele lor de campanie au alergat la 1.400 de festivaluri, petreceri câmpeneşti, spectacole şi baluri, în patru luni, din care 90% au fost organizate din bani publici. Însă, deşi campania s-a desfăşurat cât a fost anul de lung, după zicala porcul se îngraşă în ajun, principalii candidaţi au reuşit abia pe ultima sută de metri, aseară, să cadă de acord asupra termenilor organizării şi să participe la o dezbatere electorală. Restul dezbaterilor organizate la televiziuni au fost neinteresante şi plictisitoare. Ca de altfel toată campania.

Cu ce am rămas în urma acestei campanii? Personal am rămas cu un gust amar, cu o scrisoare personalizată şi o brichetă de la Mircea Geoană, cu o scrisoare adresată tuturor românilor de la Traian Băsescu, cu un calendar de la Crin Antonescu şi cu un pix şi un carneţel de la Sorin Oprescu. Alţi români au fost probabil mai norocoşi şi au primit, pe lângă materialele de propagandă obişnuite din hârtie, tot felul de brelocuri, brichete, pixuri, pungi, insigne, şepci sau găleţi de toate culorile politice. În unele zone din mediul rural, pliantele portocalii au fost înlocuite cu lei (sute), făină, zahăr, ulei şi chiar lemne de foc.

Indiferent cu ce gust am rămas în urma acestei campanii trebuie să votăm. Nu cu cel care ne-a dat ceva palpabil, ci cu acel candidat în care avem cât de cât încredere. Avem ocazia să le demonstrăm că suntem altfel decât ei, că ne facem datoria de cetăţeni responsabili deplasându-ne la urne. Chiar dacă va trebui iar, încă o dată, să strângem din dinţi când punem ştampila şi să votăm un candidat doar pentru că nu vrem să ne reprezinte altul. N-am lipsit niciodată de la vot, iar lehamitea este mai mare ca niciodată. Ştiu însă că ar fi mult mai mare dacă n-aş merge. Ştiu că astfel votul meu nu va putea fi măsluit. Probabil sunt alegerile la care s-a vorbit cel mai mult despre posibile fraude. De aceea mi-am reamintit un slogan de la prezidenţialele de acum patru ani: Nu pot ei fura, cât putem noi vota! Vremurile sunt altele, ei sunt altii, dar mergând la vot ne putem asigura că voinţa noastră va fi respectată.

Eu votez!

‘Neaţa români europeni!

Nu ştiu ce faceţi voi azi, eu una votez şi muncesc. În primul rând votez din obişnuinţă. Facem atâtea lucruri din obişnuinţă, facem şi lucruri care nu ne convin, facem lucruri mult mai nesemnificative decât a vota. Putem să facem şi asta. Consider votul un drept şi înţeleg să uzez de puţinele drepturi ce-mi sunt respectate. Votez chiar dacă am o scârbă cumplită faţă de clasa politică. Undeva, pe o listă, există şi oameni în care cred, oameni care fac politică cu sufletul şi cu gândul la cei care le acordă încrederea. E un motiv în plus ca să votez. E adevărat, cu o floare nu se face primăvară, dar dacă o lăsăm şi pe ea să se ofilească nu va fi viaţa asta o iarnă veşnică?

Mi-aş putea găsi 1001 de motive şi lucruri de făcut ca să nu mă prezint la urne, aşa cum fac mulţi români. Dar, toate lucrurile astea le fac tot timpul, la urne merg mai rar. Şi înţeleg să ies din rutina zilnică. E şi ăsta un motiv, nu? 😛

Azi, dacă mă gândesc bine, nici nu mă interesează miza politicienilor, singurul lucru de care-mi pasă e acela că sunt cetăţean european. Azi votez ca să pot să las un semn că-mi pasă de soarta Europei.

Voi votaţi?

UPDATE. Se cuvine să fac un update despre subiectul pe care unii dintre voi aţi început să-l comentaţi. Ovidiu Silaghi a ratat Europa. Deja îi cresc aripi şi se pregăteşte să zboare 😀

Înţelepciuni turambariene

 Turambar m-a lăsat fără grai 😀  Într-un răspuns la un comentariu aici.

Aţi fost năpădiţi, acolo la Satu Mare? Please dial 1. An operator will answer your call as soon as possible and will ignite the emergency procedure. If you want the Romanian army to invade Satu Mare, please dial 2. If you want to be extracted via paratroopers, please dial 3. If you need assisted help, please dial 4. If you want a better life, please vote again.

La vot înainte, marş!

 

Eu votez! Votez şi-n locul vostru! În locul celor care aţi decis azi să staţi acasă. Votez cu gândul la cei care în urmă că aproape 19 ani şi-au vărsat sângele pentru libertatea noastră.

V-aţi gândit o clipă cum se vota înainte de 1989? V-aţi gândit că atunci mergeaţi la urne ştiind că nu aveţi decât o singură opţiune, răul cel mare? Acum aveţi de ales dintre două sau mai multe rele, dar infinit mai mici. Puteţi opta pentru răul cel mai mic.

Votez oarecum scârbită, înjurându-i printre dinţi, deoarece singurul candidat pe care ar fi meritat să pun ştampila candidează în alt colegiu decât al meu. Dar votez!

Cei care nu sunteţi de acord cu mine aveţi posibilitatea să votaţi altfel decât o fac eu. Să nu mă lăsaţi să decid pentru voi. Cei care gândiţi la fel vă puteţi alătura. Unde-s doi puterea creşte 😉

Azi puterea e în mâinile celor mulţi. Rămâne doar ca aceştia să ştie să o folosească.

M-am răzgândit. Votez!

Sunt un soi de răzgândeanu’ la faza asta, dar recunosc. Ok, admit, am bravat cu Vot canci, apoi am trecut la faza habar nu am şi am cochetat cu Bulă. Acum m-am întors cu 180 de grade. Definitiv şi iremediabil. Da, pe 30 noiembrie merg la vot. Aşa cum am făcut-o de fiecare dată până acum. În ciuda lehamitei ce m-a cuprins, deşi nu se întrevede nicio schimbare, voi merge la vot.

Voi vota pentru că acesta este unul dintre puţinele drepturi pe care le am în ţara asta. E dreptul meu de a mă exprima cu rezultate vizibile, bine ori prost, faţă de clasa politică. Sunt total dezamăgită de oferta din colegiul meu, dar voi vota sperând că, dacă nu acum, poate minunea se va întâmpla peste patru ani ori când o fi să fie. O să servesc din meniul deloc atrăgător, chiar dacă o să-mi stea în gât. Voi vota ştiind din experienţă că cei cu care votez rămân în opoziţie. E o chestie oarecum naturală să fiu întotdeauna în opoziţie cu majoritatea.

Practic, am două variante, să votez scârbită, înjurându-i printre dinţi, ori să dau din umeri şi să spun că nu merită niciunul votul meu. Cea mai simplă este ultima variantă, dar nu se potriveşte cu felul meu de a fi. Nu obişnuiesc să ridic din umeri şi să trec mai departe nepăsătoare. Şi nu mă gândesc deloc la clişeul că dacă nu votez nu am dreptul să cârâi, mai ales că o fac constant ca şi ziarist. Nu, merg la vot ca să-mi exercit dreptul de a vota. Merg cu strângere de inimă şi ştiu că argumentele mele pot părea deplasate chiar şi pentru mine, dar… votez.

Fără nicio legătură cu subiectul (?!), m-am trezit de dimineaţă fredonând melodia cu care am început postarea.

Voi votaţi? De ce?