300

Nu-s eroii de la Termopile, nici ultima generaţie de telefoane mobile, nici…nici. E postarea de pe blog cu nr. 300. Noroc cu ea, altfel mă cramponam în articolul 299 până la anu’.

Profit de ocazie ca să anunţ noi nume & prieteni care şi-au găsit loc în blogroll în aceste zile: Andrei Bădin, Roxana Iordache, Alexandru Petria (ăştia trei sunt ziarişti de-ai mei), Nea Costache şi Paul. Ultima, dar nu cea din urmă, intră în blogroll Karina şi poveştile ei. Cum care Karina? Prietena mea cea mai bună din liceu, aflată acum pe coclauri portugheze. Citiţi-i şi voi, eu o fac cu plăcere.
Welcome la toată lumea!

Poftiţi de luaţi…

M-am făcut mică şi m-am pitit după o stâncă ca să nu vă mai aud plângerile. Am chibzuit puţin şi am împărţit singură cadourile. Dacă am uitat pe cineva, acum chiar am pus-o

Oricum, au mai rămas cadouri şi pentru cei nenumiţi. Luaţi de aici…

Raport

Nu mă daţi dispărută, sunt prin zonă. Prinsă cu toate treburile care au rămas în aşteptare în timpul concediului, nu am reuşit să mă ţin de promisiune (da, iar!). În plus, un poliţai dolofan ce m-a oprit azi pe stradă mi-a confiscat ciunga ce am adus-o pentru Marieta. Jur că era împachetată, nu o aruncasem pe jos. Iar confiscatorul nu era domnul plutonier major Onici, nu ar fi confiscat şi deodorantul ce l-am adus în dar pentru el. Sunt supărată, normal, deorece nu mai am cadouri pentru toată lumea. Nu pot face discriminări, aşa că vă alegeţi singuri de aici. Găsiţi cam tot ce aţi cerut, dacă nu, ştiţi unde să reclamaţi

Vania, din păcate cadoul tău a fost irealizabil. Dacă accepţi 12 plus 2 poze în loc de atâtea articole suntem chit :)))

Teo are dreptate. O să-mi vină să povestesc despre locurile pe care le-am văzut doar peste o săptămână. Dacă o să-mi vină. Dacă nu, le voi ţine pentru mine în suflet.

Sunt prea egoistă? Posibil, dar poze vă dau. Găsiţi aici peste 40 de fotografii, din care vă alegeţi cadourile pe placul inimii voastre…

Altfel, la noi plouă. E iar nu ştiu ce fel de cod galben ori portocaliu. De parcă vremea ar ţine cont de coduri. Cu alte cuvinte, m-am întors în forţă la realitatea asta neînţeleasă

Ca să închei, aici (http://www.flickr.com/photos/14688347@N04/) găsiţi pozele şi cadourile. Asta pentru cei care citesc doar finalul

M-am întors, dar … sunt absentă

M-am întors la realităţile mele. Nu am avut timp să mă dezmeticesc, să mă uit peste toate pozele ce le-am făcut în concediu şi să selectez cadourile căci de azi am început munca. Să vă spun că e naşpa prima zi de muncă după concediu? Bănuiesc că ştiţi. Toţi colegii mă întreabă cum a fost, iar eu nu mai am cuvinte. Simt că dacă spun azi tot rămân fără amintiri. Aşa că vorbesc puţin şi sunt tare absentă. Trebuie să scriu şi nu ştiu ce. Sunt cu gândul peste mări şi ţări. Noroc că nu e cald. Revin mai încolo cu poze, cadouri şi alte impresii. Sper că de mâine mă “integrez” din nou

Prinsă între munţi şi ape

Recunosc că nu m-am ţinut de promisiune, dar am avut atâtea de văzut şi de fotografiat încât nu a mai rămas timp de nimic.

Lacul Worthersee

 

Lacul Worthersee la Velden

Zilele acestea, de când mă aflu în Austria, am respirat aer de munte şi mi-am încarcat bateriile la maximum. Pe lângă multe alte lucruri, m-am plimbat cu vaporul pe lacul Worthersee, am vizitat celebrul castel Hochosterwitz, am făcut shopping la greu şi am mâncat tot felul de bunătăţi. În Austria am făcut în jur de 1.000 de poze. Cu greu am ales cinci să le postez. În rest am rămas fără cuvinte.

Castelul Hochosterwitz

Panoramă din Castelul Hochosterwitz

Mâine voi bea o ultimă cafea pe malul lacului Worthersee şi voi lua prânzul cu buna mea prietenă Carmen la chinezi. Sătmăreanul preferă să-şi umple bateriile cu wursti austrieci şi se pregăteşte pentru călătoria înapoi. Mda, după cum bine bănuiţi, e vremea de întors acasă. Mâine după amiază pornim la drum. Am mai fi stat, dar ne cheamă datoria… Cadourile şi multe multe poze postez după ce ajungem acasă.

Fără cuvinte ...

La dolce vita

În sfârşit! Am ajuns acolo unde este net pe toate gardurile. Dar nu sunt garduri! Am în schimb net, dar timp mai puţin. Vă mulţumesc pentru toate mesajele şi promit ca zilele acestea să scriu mai des. O parte din cadouri le am, altele încă le caut. Vania, deocamdată doar am trecut prin Viena, cadoul la întoarcere Viaţa în concediu este chiar dolce…

Satmareanca la Vajont

Concediul a început cu un apus de soare mirific (pozele când ajung acasă) pe autostrada din Ungaria. Să vă spun că m-am enervat? M-am enervat aşa cum fac de câte ori când trec prin ţara vecină, de ciudă că noi nu avem autostrăzi ca şi ei. Dar mi-a trecut rapid. Bine că le putem folosi pe ale lor. Am ajuns rapid în Austria, unde intri ca prin brânză de când Ungaria (iar ea) a intrat în Schengen. Te simţi liber cu adevărat. Nu am putut rata pe traseu donut’s-ul glazurat cu ciocolată Milka şi cârnaţii înveliţi în şuncă de la popasurile “Old times”. Răsăritul de soare al primei zile de concediu l-am prins în Italia, atât cât l-am văzut după nenumărate cutii de redbull.

Multe poţi face în Italia, foarte multe. Toate minunăţiile naturii sunt la un pas de tine. Îţi taie răsuflarea şi, foarte important, sunt foarte accesibile. De fiecare dată descoperi altceva. Mări nesfârşite şi munţi infiniţi…

Adriatica la Caorle

Marea Adriatică, în regiunea Venetto, la Caorle (foto 2) se aseamănă în multe privinţe cu a noastră, doar că este mult mai civilizată, iar plajele mult mai întinse. Până să ajungi în mare eşti nevoit să treci printr-un soi de Sahară care devine insuportabil de fierbinte la orele amiezii. Pe mal, valurile refluxului aduc mii şi mii de scoici (foto 3) şi alge care emană mirosuri nu tocmai plăcute. Nisipul seamănă mai degrabă cu un soi de pulbere fină, aurie, decât cu ceea ce suntem obişnuiţi. Plouă din senin aşa cum se şi opreşte. Vântul suflă cu putere împrăştiind peste tot nisiul fin, pentru ca după cinci minute să răsară soarele. Fierbinte, mult prea fierbinte. Valurile Adriticii aduc însă o briză răcoroasă, precum apa ei. Brrr. Dar face bine la ten. M-am răsfăţat patru dimineţi sub soarele ce încălzea din belşug Adriatica, între furtuni de nisip şi nori neprietenoşi care dispăreau subit. Da, m-am făcut precum ciocolata, dar am reuşit să nu mă ard, ceea ce este o adevărată performanţă la cât de încolţit era soarele.

Plaja dupa un reflux

Marea ca marea, dar munţii sunt fenomenali. Toropeala mare de peste zi (în jur de 30 - 34 de grade C), cu o umiditate în atmosferă greu de suportat, m-a determinat să mă retrag de câteva ori în munţi. Nu-ţi vine să crezi că după numai o jumătate de oră de mers cu maşina, după ce nu suportai nicio haină pe tine, simţeai nevoia să îţi pui inclusiv o şubă dacă o aveai la îndemână. Celebra staţiune de schi Piancavallo părea mai populată decât litoralul, la umbra brazilor seculari. Dolomitii sunt impunători, cu stânci semeţe, care ascund în inima lor o mulţime de lacuri şi alte minunăţii. Important este că la toate aceste peisaje se ajunge foarte uşor. Drumuri impecabile, tuneluri, poduri şi toată infrastructura necesară pentru un turism adevărat. Lacul de la Barcis (foto 4) este o adevărată oază de relaxare, unde turiştilor li se pun la dipoziţie toate ustensilele necesare pentru a petrece o zi răcoroasă. Undeva mai sus, începe Parcul Natural Dolomiti Friulante. La Vajont există un adevărat ecomuzeu, dacă i se poate spune aşa. O stâncă uriaşă ce s-a dezlipit de pe un munte prăvălindu-se într-un baraj şi prăpădind un sat întreg a lăsat în urmă un peisaj de vis. Un lac albastru ca lacrima în buricele munţilor care se înalţă impunători printre nori (foto 1).

Italienii sunt sociabili, iar prigoana românilor pare doar o problemă discutată la TV. Românii nu au nici mai multe şi nici mai puţine probleme decât aveau înainte. Contează gradul de integrare în societate al fiecăruia. Am auzit tot felul de poveşti. Italieni care au divorţat pentru românce, italieni care cred că România e o ţară cu drumuri de pământ în timp ce ei nu au trotuare (!!!) peste tot în oraşe. Ceea ce face imposibil mersul pe jos chiar şi pe distanţe mici.

Normal, pe lângă mare şi munte, în Italia se şi mănâncă bine şi se face shopping la greu. Deşi faţă de Austria, de exemplu, Italia este mult mai scumpă. În plus, mai are dezavantajul că aproape toate magazinele sunt închise 2-3 ore în jurul prânzului. Unde mai pui că în cafenele nu se fumează deloc, decât acolo unde există terase. Şi nu există peste tot. Pe malul mării erau, dar cam atât. Iar pentru o zi de shopping ai nevoie de câteva pauze de cafea. Motiv pentru care am preferat să hoinăresc mai mult şi să admir pesajele decât să-mi pierd vremea prin magazine. Dar, la vita e bella în concediu în Italia!

La racoarea lacului Barcis

Astăzi, în jurul amiezii, am ajuns în Austria, la Klagenfurt, la 250 de km de locul în care am petrecut prima parte a concediului. Altă viaţă! Sunt din nou înconjurată de munţi, pe malul lacului Worthersee. Peste tot unde te uiţi în jur dai doar de vârfurile lor. Nu ai cum să scapi. Te simţi ca şi prins într-o capcană, fără şansa de a evada. E un sentiment ciudat, dar îţi oferă senzaţii greu de descris privindu-i. Şi, chiar dacă plouă, ai şansa să o faci din interiorul primitor al cafenelelor. Cafenele în care se fumează! Normal că a fost primul lucru ce l-am făcut. Cum cu cine? Cu draga mea prietenă Carmen, pe care sunt nespus de fericită să o revăd. Acum fug la o bârfă. Şi la muls vaca

PS pentru Oana, Cella şi alţi curioşi. Am terminat Şarama. Aviz amatorilor! Nu faceţi ca mine. Nu citiţi Şarama în concediu, în special dacă sunteţi la munte. Sperieni, grumi şi elfi cu săgeţi otrăvite par gata să vă atace prin ceaţa deasă ce se lasă peste crestele munţilor, precum în Ţinutul Nimicului. Unde mai pun că până am dat-o gata în primele zile de concediu am fost un anti-model de socializare

La drum!

Conspiraţia s-a prelungit ceva dar a luat sfârşit, iar eu îmi iau tălpăşiţa spre o lume mai bună. Spre Vest, că e mai aproape. O iau aşa: Budapesta -Viena - Klagenfurt - Udine şi dacă toate merg bine dimineaţă ajung în Nordul Italiei la Pordenone. Între mare şi munte. Câteva zile o să mă răsfăţ sub soarele Adriaticii, iar alte câteva mă voi ascunde la umbra Dolomiţilor italieni, la Piancavallo. Asta e prima săptămână, în care nu voi prea avea acces la internet. Se pare că nu a ajuns RDS-ul pe acolo. Dar promit să caut din când în când un internet-caffe. În a doua săptămână mă voi relaxa în sudul Austriei, în Klagenfurt. O zonă cu munţi înalţi şi multe lacuri, pe care o ador. Dar nu vă spun mai multe căci nu o să am ce scrie după. A, era să uit, acolo este net pe toate gardurile :)))

Oana a deschis o listă de cadouri, cei care doriţi vă puteţi spune doleanţele la ea sau aici, cu subiect şi predicat

Conspiraţia

Ce bine ar fi dacă toate ar fi bine. Gata, nu mă mai lamentez! Respir uşurată. Aproximativ. Am pus pixu’ în cui şi, teoretic, mâine vă fac cu mâna. Teoretic. Practic, Volvolina este încă la service. Mâine dimineaţă ar trebui să fie gata, dar nu mai cred nimic până nu văd. Gata în sensul că au de schimbat bara din faţă, căci maşina nu are nimic altfel. Tot practic, ea trebuia să fie gata azi. De fapt, trebuia să fie gata săptămâna trecută, dar ce să poţi face când lucrurile se întâmplă româneşte. Ce să faci când unii comandă una când trebuie alta, ce să faci când după ce au comandat soseşte altceva. Plictis mare, la toţi e vară…

V-am spus că în rarele ocazii în care scot maşina din garaj a fost buşită în parcare. Şi de mai bine de o săptămână aştept nişte piese, care, cică, vin de la mama lor. După ce service-ul s-a încurcat în coduri de culori, xenoane, senzori şi alte chestiuni, care pe mine una mă depăşesc, azi am vestea, oarecum aşteptată la cum au decurs lucrurile, că farul şi semnalizatorul sosite la service sunt alt model decât cele existente pe Volvo. Să nu turbi? Să nu faci precum trenu’ când vezi că pentru nişte piese o lălăie atât? Bun, le-am spus să schime bara şi să lase naibii semnalizatorul spart căci nu o fi capăt de lume, deşi unui Volvo nu-i şade bine să circule aşa pe şosele.

În altă ordine de idei, dacă service-ul nu mai inventează nu ştiu ce minune şi dacă universul îşi opreşte conspiraţiile, mâine după amiază pornesc la drum. Dar vă spun mâine când dispar, unde, cum şi cât

Let’s jazz

Vom fi trăind noi într-un sat mare, vom fi având doar un amărât de dispensar, dar avem jazz. Şi nu de oricare. Billy Cobham concertează vineri în satu’ nost’. Vă puteţi convinge singuri cât e de mare. Deşi nu îmi plac în mod deosebit tobele, trebuie să recunosc că ce-i al lui e al lui.
Nu reuşesc să aduc youtube-ul la mine în blog, aşa că mergeţi voi la el ca să-l ascultaţi pe legendarul toboşar.

Nu mă impresionează deloc…

Am văzut prin ziare noile imagini care ar trebui să mă determine să mă las de fumat. Şocante? Să zicem. Oricum, fumez de atâta timp încât nici nu mă uit la pachet.

Apoi, eu merg pe principiul dacă nu se poate cu binele, cu răul nici atât. Ce mă enervează e că scumpesc ţigările, probabil din cauza tuşului ce-l folosesc la caraghioslâcurile alea. Atât mă întreb: tipul din poza asta nu are stomatolog?

Trexel - O banală zi de luni în Sătmar

E 5 jumate, luni dimineaţă. După ce te-a chinuit toată noaptea şi te-ai trezit de 10 ori să-l cauţi, acum îl simţi cum îşi bagă trompa în tine pe umăr. Deschizi încet un ochi. Deja e suficientă lumină să-l vezi. E proptit bine în pielea ta şi te-a pătruns adânc. Îl vezi cu câtă plăcere se înfruptă din tine. Aproape că zâmbeşti şi în clipa următoare mâna ţâşneşte şi-l face 2D. Dar nu te mulţumeşti cu atât. Îl iei între degete şi-l freci. 10 secunde. Nu mai rămâne nimic. Pui capul la loc pe pernă. Închizi ochii. Draci. Nu mai merge. Printre dinţi… morţii mătii dă ţânţaru’ …biip! Te ridici pe marginea patului. Fuck!!! E luni.
Cobori în bucătărie, pui d-o cafea. Aproape că adormi în picioare până iese. O pui în cană. Picături fierbinţi se preling pe marginea presoului şi cad pe piciorul gol. Te uiţi în jos. Nu schiţezi nimic. Usturimea te trezeşte. Deschizi frigiderul, scoţi cutia de lapte rece şi torni în cafea să devina băubilă. Ieşi în curte. A plouat. Dar acum norii se spulberă. Aprinzi o ţigară. De sub perechea de papuci uitaţi afară îşi scoate capul un greiere şi se îndreaptă spre gazon cu paşi mărunţi. Dar e în drumul tău. Se opreşte şi parcă se întoarce să se uite la tine. Te uiţi şi tu în ochii lui… şi-l striveşti. Cu o mişcare simplă, parcă involuntară. Deşi ai lungit puţin pasul să-l ajungi. Rulezi talpa peste el şi mergi mai departe. Laşi şlapii în urmă şi calci cu picioarele goale pe iarba înca udă. Ţinând încă în mână cutia de lapte mergi mai departe. De sub un ghiveci scoţi o farfurioară şi o pui pe jos. O umpli cu lapte. Ţi-ai adus aminte desigur de pisica vecinului pe care ai auzit-o noaptea pe acoperiş. Cauţi o sticluţă mică din plastic şi torni puţin peste laptele din farfurie după care o pui inapoi. Prima rază de soare ţâşneşte prin geamul garajului şi se propteşte în cealaltă faţă a sticluţei pe care ai pus-o la loc pe raft. Un frumos desenat cap de mort galben rânjeste în lumina calda.
Te îmbraci, urci în maşină şi pleci. Pui CD-ul tău favorit şi o muzică liniştită te învăluie încet… va fi o zi normală de luni în care nu prea vei face nimic la servici. Încă n-ai reuşit să schiţezi nimic şi faţa ta e împietrită, abia clipeşti o dată la 30 de secunde.
E prea devreme încă şi la primul semafor eşti singur. 38 de secunde de roşu. Un cerşetor matinal fără mâini îşi arată cioatele cu mânecile suflecate şi se apropie de maşină. Deschizi geamul şi scoţi încet 10 lei pe care îi apucă recunoscător cu gura şi se întoarce să plece. Scoţi impasibil din torpedou pistolul, înfiletezi încet amortizorul şi cerşetorul cade. Se propteşte cu obrazul în asfalt, cu ochii deschişi, însă bancnota o ţine încă strâns cu dinţii. Verde. Desfaci amortizorul, le pui la loc în torpedou, închizi şi porneşti încet mai departe către ceea ce se prefigurează deja o plicticoasă zi la birou.
Ajungi cu maşina în faţa sediului, tragi frâna de mână, deschizi torpedoul şi aştepti sa ţi se deschidă. Eşti primul probabil. Portarul iese cu un zâmbet obositor de vesel şi începe să deschidă poarta. Închizi torpedoul şi intri. Ieşind din maşină te întinzi şi faci o baie în razele tot mai calde. E ok. Eşti calm. Nimic nu te va enerva astăzi. Te aşezi aproape culcat pe scaun la birou, porneşti calcu’ şi deschizi outlooku. Te sperie când vezi câte mailuri încep să intre şi-l închizi rapid. E şi mâine o zi.
Spre prânz apare unul în control, un tip unsuros, îmbrăcat în costum inchis. Începe să se manifeste ca un porc ordinar ce e căutând nod în papură să-i fie şpaga mai mare. Prin nu stiu ce minune nu te enervezi. Ba chiar îi zambesti cu coltul gurii facându-l să înţeleagă că ştii ce vrea. Îi dai. Îi pui şi o cafea. Îl laşi singur cu frumoasa secretară şi ieşi îndreptându-te spre parcare. Scoti cuterul din buzunar şi te apleci între maşini sectionându-i furtunele de frână de la roţile din faţă. Îl aştepţi la uşă, îi strângi mâna iar el iese în trombă pe poartă, satisfăcut. Mai stai puţin afară cât să asculţi hărmălaia ce se produce la prima intersecţie unde un tir zdrobeşte o maşina care n-a respectat prioritatea. Bagi mâinile în buzunare şi tragi aer în piept mirosind frumoasă zi, înca răcoroasă şi proaspătă. Ar fi timpul să mergi să mănânci ceva.

Partea a II-a o citiţi la Trexel

Povestea nescrisă a unui apus

Rusul Vania mă tot bate la cap de o vreme (prea lungă ca să mă mai impresioneze, dar prea scurtă ca să percutez) să scriu Literatură. Ca şi cum m-aş pune la computer şi aş scrie LITERATURĂ. Uite că mi-a ieşit! E bine aşa? Litere mai mari nu am Recompensez cu o poză. Povestea nescrisă a unui apus în Sătmar…

Iluştri necunoscuţi

Citind-o pe Simona mă gândesc că nu un ministru ne lipseşte, ci mai mulţi. Voi ştiţi, fără ajutorul lui google, cine ocupă portofoliile Justiţiei şi Externelor? Turismul cine îl mai conduce? La Comunicaţii şi Tehnologie mai avem minister? Cine sunt miniştrii ăştia şi ce au mai făcut în ultima vreme? Recunosc că mie mi-a fost foarte greu să-mi amintesc chiar şi numele lor… De veşti despre ei nici nu poate fi vorba.

Ia şi amprenta mea!

Executivul de la Roma vrea să amprenteze toţi romii aflaţi pe teritoriul italian, indiferent că sunt infractori sau nu. Ministrul de Interne Roberto Maroni a anunţat că va trimite forţe de ordine în toate taberele de romi din Italia pentru a preleva amprente de la locuitorii acestora, atât adulţi cât şi copii. Acesta a precizat că amprentarea rromilor este o initiaţivă aflată deja în vigoare şi care se bazează pe o directivă europeană recentă. “Este vorba despre directiva 380 din 28 aprilie 2008, care prevede obligaţia de a preleva amprentele pentru cetăţenii din state terţe, începând de la vârsta de şase ani. Deci iniţiativa noastră este bazata pe normele comunitare”, a explicat el. Romania este însă membra UE, în consecinţă, această directiva nu justifică amprentarea rromilor.

Fundaţia Conferinţei episcopilor italieni, îşi exprimă “îngrijorarea profundă” şi apreciază că “oamenii nu vor putea fi liniştiţi” cu astfel de măsuri şi că “dimpotrivă se creează un climat mai tensionat”.

Ca de obicei, autorităţile de la Bucureşti tac mâlc.

Mordechai şi Călifarul au găsit un mod inedit de a protesta, la care subscriu: ia şi amprenta mea! Şi un link spre ambasada reichului italian, ca să se ştie.  

Relax…

Nu ştiu voi ce faceţi în week-end, dar eu una citesc. Citesc Vânătorii de zmeie. Începutul e promiţător. Văzusem ecranizarea cărţii, care m-a lăsat mută. Melodia din film e dureros de frumoasă. Enjoy!

 

Voi ce citiţi & ascultaţi în week-end?

Cine mai vrea adevăr?

Foto Alex Mazilu

Trăim într-o lume în care nici adevărul nu mai este acceptat. O lume în care toţi încearcă să se ferească de el pentru că e prea crud, prea real, prea greu de suportat. Închişi între zidurile de beton armat ce ni le făurim singuri, refuzăm să vedem dincolo de ele, ascunzându-ne frica de el. Ne complacem în detalii fără sfârşit, în jumătăţi de adevăr rostite frumos. Pentru că nu mai avem curajul să rostim adevărul adevărat. Îl izgonim din mijlocul nostru, trăim în detalii insignifiante, fără sens. Fără să ne gândim că într-o zi va trebui să dăm socoteală pentru el, măcar în faţa propriei conştiinţe. Adevărul e ca un fruct necopt pe care nu avem curajul să-l mâncăm de teamă că e prea acru. Şi rămânem înfometaţi.
Ce ne rămâne? Ar fi o soluţie să nu spunem adevărul celor care nu sunt dispuşi să-l asculte. Dar, ca să-l păstrezi, trebuie să-l cultivi, să ai grijă de el să crească mare şi să-l arăţi lumii. Ca să se poată hrăni cu el. Până atunci rămânem fiecare cu adevărul său. Îl mai vedem uneori cum se oglindeşte în suflet, dar îl lăsăm să moară…

PS. Un adevăr. Pământul nu ne mai suportă. De acum putem sta liniştiţi. Ne putem muta pe Marte