Labirint obligatoriu. Lectură obligatorie.

Un fişier misterios apare în calculatorul meu (C:\MyDocuments\Pictor de curte). Mi se deschid în nas, una după alta, 195 de file. O listă lungă de nume. Broboane de sudoare mi se răsfrâng pe tâmple. Dau „find” şi nu mă regăsesc, drept pentru care îmi revin destul de repede. Îmi dau seama rapid că nu este nici despre tranziţie, nici despre privatizare, nici lista cu medicamente compensate sau despre cursul dolarului, nici cu NATO sau UE nu e. De aici am pierdut firul. Am intrat într-un labirint din care nu mai ştiu ieşi. Nu sunt fetiţa care poate crea ieşirea printr-un simplu gest de ştergere cu buretele.

Gata! Sunt pierdută! Am pierdut firul şi stau să mă gândesc că nu mai ştiu ce am făcut toată după amiaza. Îmi amintesc că am fost la muncă. Nu, nu la muncă. A scrie nu e tot una cu a munci. Da, mă rog, am fost la redacţie, apoi am sunat-o pe mama care nu mi-a spus că i-a căzut faianţa sau că nu mai are nu ştiu ce în frigider (a se înţelege că nu-mi aduc aminte mai nimic :D). Îmi amintesc, totuşi, că, în afară de acele ore pierdute definitiv şi iremediabil din cipul meu, toate lucrurile s-au desfăşurat normal. Doar atunci s-a petrecut ceva memorabil. Ceva ce nu trebuia să uit. Ceva ce trebuia să-mi rămână întipărit în minte. Ceva despre care trebuie să povestesc şi altora. Dar ce?

Între timp, „Pictorul de curte” a dispărut din calculator. Fără urmă. Misterios. Aşa cum a apărut. Disperată, caut indicii, dar nimic. Zăresc apoi pe canapea o carte aproape violet (!), „Labirint obligatoriu” de Lucia Verona. Are chiar 195 de file. Va trebui să o recitesc pentru a regăsi pictorul. E lectură obligatorie! Voi o puteţi comanda de aici.

Şi, totuşi, ce am făcut în orele pierdute din memorie?

PS. Nu ştiu cum se face dar am nimerit într-o lume a scriitorilor. Încep să mă simt mică şi nesemnificativă. Un mai vechi amic din blogosferă, Nea Costache, şi-a publicat prima sa carte, „O viaţă împreună”, scrisă capitol cu capitol pe blog. Cea mai nouă apariţie îi aparţine jurnalistului Călin Hera, „Îmi pun singur miere în ceai”. Sună mai mult decât bine. Cum fac rost de cărţile astea?